Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (7 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

M‐am ridicat şi am început: „Stars shining bright above you / Night breezes seem to whisper I love you” şi aproape şopteam în loc să cânt, îmi pierise tot curajul, mi se tăiaseră picioarele, mă uitam pe geam şi mă gândeam „ce naiba fac, sunt la Smiley în studio şi l‐am pus să stea cu spatele ca să‐i pot cânta?”.

„Birds singing in the sycamore tree / Dream a little dream of me.” Oare cum o fi arătând un sicomor înflorit, oare ce crede Smiley acum despre jurnalista asta care s‐a apucat să‐i cânte, aşa, dintr‐o dată, fără să‐l fi prevenit dinainte.             „Say nighty‐night and kiss me / Just hold me tight and tell me you’ll miss me”, cum ar fi fost să între cineva acum în studio şi să mă vadă pe mine stând în picioare şi cântând şi pe Smiley la birou, cu spatele? Cred c‐aş fi îngheţat.

Dar nu‐ngheţam deloc, dimpotrivă, eram numai miere şi sfială, „While I’m alone and blue as can be / Dream a little dream of me”. Am ajuns la refren, care de obicei îmi iese limpede, puternic şi cald, şi care acum era o mâţâială fricoasă. Încercam să‐mi aduc aminte cum i‐am cântat Elenei, coristă la Opera din Cluj, care mi‐a zis că sună minunat, sau cum am cântat la admitere la actorie La chanson des vieux amants a lui Brel şi asistenta lui Pintea a ieşit după mine pe hol ca să‐mi spună că‐s ca şi intrată (n‐a fost cazul).

„Stars fading, but I linger on, dear / Still craving your kiss / I’m longing to linger till dawn, dear / Just saying this.” Aici era mai degrabă „thi‐iiiiiiiis”, lungeam nota şi zâmbeam, când zâmbeşti se‐aude muzica mai bine. La strofa a treia, îmi treceau prin minte toate „dream of dream”‐urile mele, ba actriţă, ba scriitoare, ba cântăreaţă.

„Sweet dreams till sunbeams find you / Sweet dreams that leave all worries behind you.” M‐am înregistrat o dată cu mp3 playerul cântând piesa asta, într‐o cameră de cămin din Cluj, i‐am trimis‐o iubitului meu de‐atunci şi a fost bine. Dream A Little Dream eram eu, cu toate aiurelile, stângăciile şi înduioşările mele.

„But in your dreams, whatever they be / Dream a little dream of me” şi gata, am terminat, de‐abia mai puteam respira.

Smiley s‐a întors, m‐a aplaudat zâmbind şi mi‐a spus: „Ai cântat fără curaj, dar ai o voce sexoasă, serios”.

Eu mă prăbuşisem la loc pe canapea, parc‐aş fi urcat până sus pe Bucegi şi înapoi, „Ei, a fost greu, nu?”, m‐a întrebat. Noroc că lăsasem reportofonul deschis şi înregistrasem tot, altfel nu m‐ar fi crezut nimeni niciodată. „Pe bune, ai o voce sexy”, a repetat, văzând că mă fâstâcesc şi‐aproape‐mi cer scuze că l‐am făcut să treacă prin aşa ceva. Verdictul era neaşteptat de OK, o „voce sexy” e mult mai bine decât o „voce bună”, de‐acum pot să le cânt liniştită tuturor iubiţilor mei, o să ştiu că merg drept‐la‐ţintă.

Înainte să plec, i‐am cerut un autograf pentru frate‐miu şi mi‐a dat ditamai afişul, pe care Cezar l‐a pozat şi l‐a pus apoi, mândru, pe Facebook. I‐am mulţumit pentru tot şi l‐am lăsat cu lumea care‐l aşteptase atâta. Am ajuns acasă zburând uşor pe deasupra panourilor Cosmote cu Smiley şi câinele‐bondar, cu fusta mea fluturând ca un steag peste Bucureşti. „Wear your skirt like a flag”, cântă The National, dar nu mă mai gândeam de mult la Matt Berninger, ci la Smiley şi cât de mult îmi plăcea că‐i plăcuse vocea mea sexy, la Smiley chipeş şi cool, la Smiley şi geaca lui de piele neagră. Da, acum e clar, îmi place Smiley. Şi vreau o geacă de piele neagră.

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (6 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Ne‐am ridicat şi ne‐am dus la calculator, a căutat Dead Man Walking pe YouTube, a dat play, a scanat markerul şi mi‐a arătat pe ecranul iPhone‐ului cum dansatorii din clip se suprapun peste imaginea camerei în care ne aflam.

„Smiley la tine în sufragerie. Cool, nu?” Şi am dat din cap, pentru că e într‐adevăr cool. „Vreau s‐o dezvolt mai mult, să mut petrecerea la tine în casă. Oamenii au fost receptivi, dar prea puţini, iar asta te descurajează. Trebuie răbdare.”

Spune mereu „oameni”, nu „fani”. Şi are un fel foarte special de‐a pronunţa frazele, lăsându‐le suspendate ca un înotător care se‐aruncă de pe trambulină şi rămâne o vreme în aer, plutind deasupra piscinei. Îmi place să stau de vorbă cu el, am ajuns la o familiaritate confortabilă, făcută din curiozităţile mele chicotite şi entuziasmul lui în a‐mi vorbi despre ce face. L‐am întrebat dacă versurile „I miss my father /Ridin’ in a helicopter” sunt pe bune sau nu.

„Da, normal, totul e cât se poate de adevărat. Tata era pilot militar, a ieşit la pensie acum. Eu am mers prima dată cu avionul când aveam trei ani.”

Producătorul lui preferat e Quincy Jones (aş fi băgat mâna‐n foc că e Mark Ronson), piesa pe care şi‐ar fi dorit să o fi compus el e Imagine a lui Lennon („Imagine e încă o dovadă că muzica nu vine de la oameni, ci din altă parte. De aia a murit Lennon, pentru că devenise periculos, mişca suflete…”), programul unei zile arată cam aşa: „Păi mă trezesc pe la 9‐10, depinde de zile, beau un ceai, îmi fac micul dejun, fac nişte exerciţii ca să mă dezmorţesc, pun muzică de binedispunere, acuma m‐am blocat pe Compay Segundo, vă recomand, luaţi şi puneţi dimineaţa, parcă te trezeşti pe plajă şi dansezi un pic aşa, duşul, pac, şi am plecat. Fiecare zi are alt program, acum avem multă muncă la studio, emisiunile, şi la Voce, şi studio, şi concerte, întâlniri, filmăm clipuri pentru alţi artişti, lansăm Cai verzi…”.

Din când în când, mai băga cineva capul pe uşă şi întreba dacă mai avem mult. Eu mă simţeam prost, Smiley zicea „stai liniştită, despre ce vrei să‐ţi mai povestesc?”.

Al treilea album e gata de mult şi mai are piese pentru încă unul, dar nu vrea să le lanseze prea curând, pentru că nici cei 700.000 de fani de pe Facebook nu‐i ştiu bine cântecele de până acum şi cred că piese de acum patru ani sunt proaspăt lansate. „Te cam descurajează, iar mie tocmai asta îmi place, să fac albume, pentru că nu toate piesele se pretează pentru radio sau sunt pentru toată lumea. Nouă ne‐a lipsit multă muzică, am pierdut, din cauza comunismului, câteva zeci de ani de cultură muzicală. Şi s‐a instalat un fel de lăutărie, de bişniţăreală, ai uneori impresia că tot showbizul de la noi e făcut la mica înţelegere. Iar oamenii percep greşit artiştii, nu au cultura concertului, de a plăti bilet. Ce‐i drept, parcă se mai normalizează situaţia, dar nu oamenii sunt de vină, ci întreg sistemul pe care s‐a creat showbizul.”

Lumea pe‐afară era din ce în ce mai neliniştită, era clar că‐l ţinusem prea mult şi că era cazul să pun punct. Şi atunci i‐am spus ce vreau să fac. Că mie‐mi place să cânt, că n‐o să mă duc niciodată la Vocea României (deşi ar fi amuzant să‐mi văd colegii de la Dilema în galerie), că aş vrea să ştiu dacă am voce, doar atât, nu mă gândesc să mă apuc de cântat. Şi dacă tot l‐am prins, atunci să am audiţia mea. L‐am rugat să se aşeze pe scaunul de la birou şi să stea cu spatele la mine. M‐a ascultat, perplex, dar a fost de acord:

‐ Bine. Ce vrei să cânţi?
‐ O să vezi.

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (5 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

La HaHaHa Production, studioul lui Smiley, am mers tot cu taxiul. Urma să ne vedem, să pornesc reportofonul şi să‐l întreb tot felul de lucruri. Taximetristul, după ce mi‐a spus „baftă la interviul de angajare”, m‐a lăsat la altă poartă decât aia la care trebuia să ajung, aşa că am luat‐o frumuşel pe jos, repetând în minte: „Dacă Starlee Kine, realizatoare la This American Life, a putut să‐l sune pe Phil Collins şi să‐l roage să asculte o piesă pe care‐o compusese ea, atunci şi eu pot să‐i cânt lui Smiley”.

La fel ca Phil Collins, nici Smiley nu ştia ce‐l aşteaptă.

Am ajuns înaintea lui; încă era în pauza de masă. Scările spre studio erau colorate cu tot felul de mesaje în engleză despre muzică şi cum te face ea să te simţi mai bine. Înăuntru, spaţii aerisite, mult verde şi mov, culorile HaHaHa Production, un loc unde mi‐ar fi plăcut să stau de dimineaţa până seara dacă aş fi lucrat într‐un studio de producţie. La cât de mult râd de obicei, HaHaHa era făcut pentru mine.

Cât l‐am aşteptat pe Smiley m‐a tot îngrijorat şiretul de la botina stângă, pe care mi‐l rosese Matilda înainte să plec de‐acasă şi care arăta ca un foc de artificii textile. În mijlocul operaţiunilor de salvare, a apărut Smiley. Câteva amabilităţi, câteva zâmbete, am intrat în studioul de înregistrări, ne‐am aşezat pe câte‐o canapea, faţă în faţă, cu reportofonul între noi, şi am început. A fost o oră jumătate de discuţii extrem de agreabile despre industria muzicală din România, parcursul lui Smiley, imaginea lui publică, relaţia cu presa. Mă temeam că o să‐mi răspundă în două cuvinte, dar a fost exact invers. Mi‐a spus că se bucură de interviul ăsta, pentru că în general oamenii nu fac efortul de‐a veni şi de‐a sta de vorbă faţă în faţă, trimit trei întrebări pe mail şi cu asta şi‐au făcut treaba. Dintre toate subiectele despre care am vorbit, cel mai mult i‐a plăcut să povestească despre propria casă de producţie.

După ce a înregistrat cinci albume cu SIMPLU, a debutat solo în 2008 cu În lipsa mea (un disc de aur şi Best Album la Romanian Music Awards), a creat în 2009 HaHaHa Production, iar în 2010 şi‐a lansat al doilea album, Plec pe Marte (după care a început să plouă cu Best Male, Best Producer, Best Website, Best Pop artist etc.).

„Eu mi‐am dorit dintotdeauna să fac muzică, nu să cânt”, mi‐a spus. „Cântatul a fost un mijloc de a face lucrurile să se mişte mai repede. Am vrut mereu să am un studio al meu, să creez artişti, să adun în jurul meu oameni talentaţi. Eu îmi doresc să fac numai asta pe viitor, la un moment dat. Sigur, nu acum.”

HaHaHa e o poveste cu prieteni. Cu Baxter, Alex şi CRBL, cu Ali, tour managerul, „prietenul meu de 22 de ani şi umbra mea”, cu DJ Cellblock, cu Şerban Cazan (care‐a stat o vreme în celălalt colţ al canapelei şi a ascultat, intervenind din când în când cu câte o poantă bine plasată), Radio Killer, toţi artiştii care au avut încredere în aptitudinile de producător ale lui Smiley. Nu ştiau prea multe când s‐au apucat de treabă, n‐aveau nici bani, totul a venit treptat şi încrederea şi succesul s‐au câştigat cu fiecare proiect nou. Se munceşte mult la HaHaHa, dar atmosfera e mai degrabă una de gaşcă de prieteni care se simt bine împreună şi cărora le place ce fac. Cam ca‐n clipul de la Cai verzi pe pereţi.

Apropo de clipuri, Smiley e primul artist din lume care a folosit elemente de realitate augmentată într‐un clip. „Ai văzut?”, m‐a întrebat, şi am zis „Nu, am un Nokia mai vechi care nu citeşte markere”. „Pff, n‐ai cum să scrii despre mine dacă nu ştii ce‐am făcut, hai să‐ţi arăt, e ceva ce n‐ai văzut în viaţa ta, nicăieri în lume nu s‐a mai făcut, e o chestie super‐şmecheră, de interactivitate uluitoare.”

Sursa: Decât o Revistă

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Sunt o bestie muzicală. Am văzut Dylan, Stones şi Cohen înainte să vină în România, am stat 12 ore nemişcată în cel mai cumplit soare al Belgiei doar ca să fiu în primul rând la The Black Keys şi Foo Fighters, aleg oraşele în funcţie de cine şi când cântă acolo (Parisul pentru The National, Londra pentru Jack White şi The Kills), am ţinut‐o de mână pe Patti Smith la un concert de‐al ei cu Philip Glass, am răscolit Craigslistul trei zile la rând ca să mai prind bilete la Beirut într‐un parc din Brooklyn, am leşinat de plăcere la Blur, Sigur Rós, TV on the Radio, Avishai Cohen, Kronos Quartet, aş asculta In C a lui Terry Riley până la epuizare, trimit lunar scrisori de amor către jazzmanii mei preferaţi pe jazz.ro, cred că Mingus e mai tare decât Coleman, mă duc primăverile la Festivalul de Blues de la Sighişoara şi verile la Green Jazz şi Gărâna, îl aştept pe Tom Waits ca pe Dumnezeu şi cred că‐n altă viaţă am fost o groupie (mai precis, şefa groupie‐lor de la Led Zep).

Spre oroarea multora, îmi place Smiley.

Nu dintotdeauna, ci de când a început Vocea României, care mi se pare şi‐acum, la al doilea sezon, cel mai onorabil show de entertainment de la noi. Pe Smiley îl ştiam din reclamele de la Cosmote şi, din când în când, de la radiourile din taxi. A, şi de la „gura mea e prea ocupată cu gura ta”, ceea ce nu era neapărat un lucru bun. Smiley era pentru mine şi pentru majoritatea prietenilor mei starul pop tipic, o suprafaţă netedă şi glossy care n‐are nimic de spus, un produs al industriei muzicale care nu intra în aria mea de acoperire. (Aria mea de acoperire se‐ntindea în principal peste literatura comparată, pornind de la Literele din Cluj, trecând puţin prin Bavaria şi ceva mai mult pe la Ecole Normale Supérieure din Lyon, şi ajungând la Oxford, unde era cât pe ce să‐mi fac doctoratul.)

Am continuat totuşi să mă uit la Vocea pentru că, printre altele, mă apucam să cânt în acelaşi timp cu concurenţii. Nu s‐a plâns nimeni, dar am o bănuială că mi‐am înnebunit vecinii tot sezonul I.

Încet‐încet, de la o emisiune la alta, a început să mi se pară că Smiley nu era chiar atât de insipid pe cât îl credeam. Reacţiile lui extrem de genuine, privirea blândă, entuziasmele sincere, zâmbetele largi, lipsa aerelor m‐au făcut curioasă. La un moment dat am căutat pe YouTube piese de‐ale lui şi‐am dat peste Plouă, o dulce baladă alifantisiană, la care m‐am blocat într‐un asemenea hal, încât am învăţat‐o pe de rost, inclusiv fluieratul de la început (deşi îmi vine mereu să repar rima „Nu ne afectează / La noi în casă‐i vară” cu „La noi în casă‐i varză”). Get U Busy e funky şi are ceva din Ghostbusters, aş putea dansa pe ea o seară întreagă, Toygun e de‐o tristeţe domoală şi noir („I shot myself so bad and now I’m dead”), Piesa care nu se aude la radio are versuri autoreferenţiale şi ironice („Nu s‐aude‐o păcănea, n‐are beat‐ul de manea / N‐are nici o riturnelă sau măcar un „la la la”) şi o veselie sănătoasă.

Mi‐a plăcut şi vocea lui Smiley, seamănă un pic cu a lui Jamie Cullum, cu răguşeala ei adormită şi insinuările ei de „ştii cum ar fi dacă am sta noi doi pe‐un stadion pustiu după miezul nopţii, ne‐am ţine de mână şi ne‐am uita la stele”. Mă simţeam ca şi cum m‐aş fi strecurat la miezul nopţii afară din cazarmă şi m‐aş fi dus să văd ce muzică se cântă la barul din orăşelul unde‐a campat batalionul nostru.

Şi pentru că nimic nu mă amuză mai mult decât să fac exact lucrul la care ceilalţi se‐aşteaptă cel mai puţin, am hotărât să scriu despre Smiley. Era şi‐o scuză bună ca să‐l văd de aproape. Smiley e Starul Pop, are 700.000 de fani pe Facebook, e pe toate panourile din oraş şi la toate radiourile (mai puţin ăla pe care‐l ascult eu), aşa că de ce n‐ar vrea un jurnalist să iasă din zona lui de confort – a mea fiind populată cu scriitori, regizori, actori, cultură „înaltă” – şi să intre într‐o lume pe care n‐o cunoaşte deloc?