Arhiva categoriei: Decât o Revistă

Articole in exclusivitate de la Decât o Revistă.

N‐am cuvinte (Ziua 1)

Sursa: Decât o Revistă

O prezentatoare de radio, mamă şi soţie, ia o săptămână de repaus vocal.

– de Tea Teodorescu

– ilustrație de Tudor Vintiloiu

DoR #10_N-am_cuvinte3

Lucrez cu vocea, vorbesc mult, tare, apăsat, şi am deseori probleme în a‐mi ţine gura. Şi, cu toate astea, la sfârşitul lui octombrie a trebuit să tac o săptămână. Aşa mi‐a recomandat ORL‐istul, care mi‐a scris în scrisoarea medicală că sufăr de monocordită acută. Mai pe româneşte: una dintre corzile vocale se prezinta prost. Am ajuns la doctor după ce, într‐o seară, în baie, mi‐am suflat nasul cât de tare am putut. Apoi, când am deschis gura să ţip la Tudor, soțul meu, să‐mi aducă un prosop nu s‐a auzit nimic. În seara aia mi‐a revenit vocea, uşor gâjâită la început, apoi parcă ceva mai bine, dar a rămas sugrumată când încercam să ridic tonul. Am stat aşa vreo trei săptămâni şi am ajuns să nu mai pot lua nicio înaltă. Adică, dacă mă înghesuia unu’ într‐o seară pe o alee şi voiam să ţip, n‐ar fi ieşit nimic. ORL‐istul (supraspecializat în foniatrie) mi‐a recomandat aerosoli, tratament medicamentos şi o săptămână de tăcere. Mi‐a zis că altfel problema riscă să devină ireversibilă, să rămân cu o coardă sensibilă şi cu o răguşeală permanentă. Aşa că am intrat în silenzio stampa stând acasă, cu un copil de un an jumătate care vrea toată atenţia din lume şi cu un soţ care şi‐a luat concediu să mă ajute şi care are două mâini stângi.

Ce urmează e jurnalul acelei săptămâni, pe care l‐am scris sârguincioasă la sfârşitul fiecărei zile.

Ziua 1. A început prost şi a continuat cam tot la fel. De aseară, de la ora 23:33, n‐am mai vorbit. Deşi nu bag mâna‐n foc că n‐am vorbit în somn – se întâmplă aproape în fiecare noapte. Dimineață am tras un căscat zgomotos de mi‐au trosnit fălcile. Apoi am aflat că Tudor trebuie s‐o taie rapid să rezolve ceva. A lipsit mai bine de două ore, timp în care eu am fost blocată în casă cu copilul. Am bătut din palme, am făcut zgomote din buze cu scuipat, am bulbucat ochii, am râs fără zgomot dar cu toţi dinţii şi am dat mult din mâini. Bestia n‐a părut să se plictisească. Bine, recunosc, am scăpat cate un „iiiihhhh” cu zgomot când Alex aproape mi‐a dărâmat violetele şi apoi era să pice de pe scaun.

N‐am stat tot timpul la calculator, dar am avut prin casă pixuri şi foi la îndemână. Nu le‐am pus strategic. Am scris pe unde am apucat, apoi le‐am lăsat acolo, ştiind c‐o să‐mi mai trebuiască. Mi‐am dat seama ce greu scriu de mână. Şi ce urât. Când scriam, mi‐a venit să rup foile cu pixul, să pun multe semne de exclamare, să subliniez, să scriu cu litere mari. Tot degeaba. În scris nu am debitul pe care‐l am pe viu. Am încercat să vorbesc doar cu buzele. Tudor se uita la mine şi atât. Când mă întreba a treia oară „cee??”, înnebuneam şi mă apucam să scriu.

Am fost şi la cumpărături la un Mega Image de lângă bloc, unde, dacă vrei, nu interacţionezi deloc cu vânzătorii. Poţi să treci drept neam prost, dar treci. Doamna m‐a întrebat dacă vreau pungă, am dat din cap cu zâmbet că „da” şi am arătat cu un deget, că vreau una. Vânzătoarea mi‐a zâmbit îngăduitor. Nu ştiu ce a înteles. Cert e că a observat că am o bancnotă de 50 ruptă şi a luat‐o. Asta chiar nu mi s‐a mai întâmplat. Când vorbeam, banii rupţi se întorceau tot timpul înapoi.

Am gafat urât de tot când s‐au întors băieţii din parc. Am sărit să‐l descalţ pe Alex: „Ce faci, mami? A fost bine în parc? Da? Ce‐aţi făcut? Nuu, câââh, nu băga mânuţa‐n gură. Hai să spălăm grasu’”. Tudor m‐a anunţat că, poate, ar fi cazul să mă opresc. Nu era asta ziua când trebuia să tac? Nici măcar nu mi‐am dat seama că am vorbit.

Punctul culminant al zilei a fost când a venit soa‐ cră‐mea în vizită şi vizita a fost plăcută. Tudor zice că sigur a fost aşa pentru că am tăcut. Mai spre seară au venit în vizită nişte amici care au încercat să mă convingă să încep de mâine faza asta cu nevorbitul. Nu, mulţumesc.

Spre seară s‐au adunat multe. Am ţipat la Tudor să se ducă să cumpere Nurofen pentru Alex ACUM, deşi puteam să i‐o spun, civilizat, în scris, aşa cum am făcut toată ziua. Acum ne‐am împăcat şi vorbim pe chat, pe Facebook.

Şi‐am mai vorbit azi o dată. Asumat. L‐am culcat pe Alex şi i‐am zis că‐l iubesc. Cu voce şoptită, clară, aşa cum o fac în fiecare seară.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (8 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (7 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

M‐am ridicat şi am început: „Stars shining bright above you / Night breezes seem to whisper I love you” şi aproape şopteam în loc să cânt, îmi pierise tot curajul, mi se tăiaseră picioarele, mă uitam pe geam şi mă gândeam „ce naiba fac, sunt la Smiley în studio şi l‐am pus să stea cu spatele ca să‐i pot cânta?”.

„Birds singing in the sycamore tree / Dream a little dream of me.” Oare cum o fi arătând un sicomor înflorit, oare ce crede Smiley acum despre jurnalista asta care s‐a apucat să‐i cânte, aşa, dintr‐o dată, fără să‐l fi prevenit dinainte.             „Say nighty‐night and kiss me / Just hold me tight and tell me you’ll miss me”, cum ar fi fost să între cineva acum în studio şi să mă vadă pe mine stând în picioare şi cântând şi pe Smiley la birou, cu spatele? Cred c‐aş fi îngheţat.

Dar nu‐ngheţam deloc, dimpotrivă, eram numai miere şi sfială, „While I’m alone and blue as can be / Dream a little dream of me”. Am ajuns la refren, care de obicei îmi iese limpede, puternic şi cald, şi care acum era o mâţâială fricoasă. Încercam să‐mi aduc aminte cum i‐am cântat Elenei, coristă la Opera din Cluj, care mi‐a zis că sună minunat, sau cum am cântat la admitere la actorie La chanson des vieux amants a lui Brel şi asistenta lui Pintea a ieşit după mine pe hol ca să‐mi spună că‐s ca şi intrată (n‐a fost cazul).

„Stars fading, but I linger on, dear / Still craving your kiss / I’m longing to linger till dawn, dear / Just saying this.” Aici era mai degrabă „thi‐iiiiiiiis”, lungeam nota şi zâmbeam, când zâmbeşti se‐aude muzica mai bine. La strofa a treia, îmi treceau prin minte toate „dream of dream”‐urile mele, ba actriţă, ba scriitoare, ba cântăreaţă.

„Sweet dreams till sunbeams find you / Sweet dreams that leave all worries behind you.” M‐am înregistrat o dată cu mp3 playerul cântând piesa asta, într‐o cameră de cămin din Cluj, i‐am trimis‐o iubitului meu de‐atunci şi a fost bine. Dream A Little Dream eram eu, cu toate aiurelile, stângăciile şi înduioşările mele.

„But in your dreams, whatever they be / Dream a little dream of me” şi gata, am terminat, de‐abia mai puteam respira.

Smiley s‐a întors, m‐a aplaudat zâmbind şi mi‐a spus: „Ai cântat fără curaj, dar ai o voce sexoasă, serios”.

Eu mă prăbuşisem la loc pe canapea, parc‐aş fi urcat până sus pe Bucegi şi înapoi, „Ei, a fost greu, nu?”, m‐a întrebat. Noroc că lăsasem reportofonul deschis şi înregistrasem tot, altfel nu m‐ar fi crezut nimeni niciodată. „Pe bune, ai o voce sexy”, a repetat, văzând că mă fâstâcesc şi‐aproape‐mi cer scuze că l‐am făcut să treacă prin aşa ceva. Verdictul era neaşteptat de OK, o „voce sexy” e mult mai bine decât o „voce bună”, de‐acum pot să le cânt liniştită tuturor iubiţilor mei, o să ştiu că merg drept‐la‐ţintă.

Înainte să plec, i‐am cerut un autograf pentru frate‐miu şi mi‐a dat ditamai afişul, pe care Cezar l‐a pozat şi l‐a pus apoi, mândru, pe Facebook. I‐am mulţumit pentru tot şi l‐am lăsat cu lumea care‐l aşteptase atâta. Am ajuns acasă zburând uşor pe deasupra panourilor Cosmote cu Smiley şi câinele‐bondar, cu fusta mea fluturând ca un steag peste Bucureşti. „Wear your skirt like a flag”, cântă The National, dar nu mă mai gândeam de mult la Matt Berninger, ci la Smiley şi cât de mult îmi plăcea că‐i plăcuse vocea mea sexy, la Smiley chipeş şi cool, la Smiley şi geaca lui de piele neagră. Da, acum e clar, îmi place Smiley. Şi vreau o geacă de piele neagră.


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (7 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (6 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Ne‐am ridicat şi ne‐am dus la calculator, a căutat Dead Man Walking pe YouTube, a dat play, a scanat markerul şi mi‐a arătat pe ecranul iPhone‐ului cum dansatorii din clip se suprapun peste imaginea camerei în care ne aflam.

„Smiley la tine în sufragerie. Cool, nu?” Şi am dat din cap, pentru că e într‐adevăr cool. „Vreau s‐o dezvolt mai mult, să mut petrecerea la tine în casă. Oamenii au fost receptivi, dar prea puţini, iar asta te descurajează. Trebuie răbdare.”

Spune mereu „oameni”, nu „fani”. Şi are un fel foarte special de‐a pronunţa frazele, lăsându‐le suspendate ca un înotător care se‐aruncă de pe trambulină şi rămâne o vreme în aer, plutind deasupra piscinei. Îmi place să stau de vorbă cu el, am ajuns la o familiaritate confortabilă, făcută din curiozităţile mele chicotite şi entuziasmul lui în a‐mi vorbi despre ce face. L‐am întrebat dacă versurile „I miss my father /Ridin’ in a helicopter” sunt pe bune sau nu.

„Da, normal, totul e cât se poate de adevărat. Tata era pilot militar, a ieşit la pensie acum. Eu am mers prima dată cu avionul când aveam trei ani.”

Producătorul lui preferat e Quincy Jones (aş fi băgat mâna‐n foc că e Mark Ronson), piesa pe care şi‐ar fi dorit să o fi compus el e Imagine a lui Lennon („Imagine e încă o dovadă că muzica nu vine de la oameni, ci din altă parte. De aia a murit Lennon, pentru că devenise periculos, mişca suflete…”), programul unei zile arată cam aşa: „Păi mă trezesc pe la 9‐10, depinde de zile, beau un ceai, îmi fac micul dejun, fac nişte exerciţii ca să mă dezmorţesc, pun muzică de binedispunere, acuma m‐am blocat pe Compay Segundo, vă recomand, luaţi şi puneţi dimineaţa, parcă te trezeşti pe plajă şi dansezi un pic aşa, duşul, pac, şi am plecat. Fiecare zi are alt program, acum avem multă muncă la studio, emisiunile, şi la Voce, şi studio, şi concerte, întâlniri, filmăm clipuri pentru alţi artişti, lansăm Cai verzi…”.

Din când în când, mai băga cineva capul pe uşă şi întreba dacă mai avem mult. Eu mă simţeam prost, Smiley zicea „stai liniştită, despre ce vrei să‐ţi mai povestesc?”.

Al treilea album e gata de mult şi mai are piese pentru încă unul, dar nu vrea să le lanseze prea curând, pentru că nici cei 700.000 de fani de pe Facebook nu‐i ştiu bine cântecele de până acum şi cred că piese de acum patru ani sunt proaspăt lansate. „Te cam descurajează, iar mie tocmai asta îmi place, să fac albume, pentru că nu toate piesele se pretează pentru radio sau sunt pentru toată lumea. Nouă ne‐a lipsit multă muzică, am pierdut, din cauza comunismului, câteva zeci de ani de cultură muzicală. Şi s‐a instalat un fel de lăutărie, de bişniţăreală, ai uneori impresia că tot showbizul de la noi e făcut la mica înţelegere. Iar oamenii percep greşit artiştii, nu au cultura concertului, de a plăti bilet. Ce‐i drept, parcă se mai normalizează situaţia, dar nu oamenii sunt de vină, ci întreg sistemul pe care s‐a creat showbizul.”

Lumea pe‐afară era din ce în ce mai neliniştită, era clar că‐l ţinusem prea mult şi că era cazul să pun punct. Şi atunci i‐am spus ce vreau să fac. Că mie‐mi place să cânt, că n‐o să mă duc niciodată la Vocea României (deşi ar fi amuzant să‐mi văd colegii de la Dilema în galerie), că aş vrea să ştiu dacă am voce, doar atât, nu mă gândesc să mă apuc de cântat. Şi dacă tot l‐am prins, atunci să am audiţia mea. L‐am rugat să se aşeze pe scaunul de la birou şi să stea cu spatele la mine. M‐a ascultat, perplex, dar a fost de acord:

‐ Bine. Ce vrei să cânţi?
‐ O să vezi.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

ASTA≠ESTE (6 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (5 / 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

Aşa că plec. Am glumit odată că atunci când oamenii vor începe să îmi joace jocurile sociale fără mine, când vor prelua terenul şi nu vor mai spune „nu” ci „cum”, va trebui să plec.  Când nu mai spun „asta este” şi se implică, voi putea să îmi fac tatuajul şi să dispar la orizont ca supereroul care ştiu că nu sunt dar în care cred oricum. Să îmi fac bagajul moral şi să încerc altceva.

S-a întâmplat şi se întâmplă. Nu spun că din cauza mea – egoul meu e sănătos dar nu chiar atât de mare. Am făcut parte dintr-un val şi am jucat o vreme pe un teren pe care l-am putea da ca exemplu, dar întotdeauna a trebuit să vină alţii să-şi facă treaba. Am început să export modelele pe care le-am construit aici în alte ţări – organizând ReStart Cehia, Slovacia, Bosnia şi Herzegovina, Serbia şi Kosovo. Mă bucur că totul a început aici, de la voluntar Peace Corps la ReStart, cu suişuri şi coborâşuri, nopţi nedormite, ulcer şi bucurie, fire albe şi divorţul la care am ajuns în parte pentru că nu am putut părăsi lupta.

Celor care mi s-au alăturat, vă mulţumesc. Vor supravieţui şi creste? Bună întrebare. Depinde în mare parte de voi. Au fost nişte teste şi testele eşuează adesea. Chiar şi aşa, am petrecut timp împreună, am determinat nişte puşti să-şi improvizeze un teren de baschet, am scuturat un primar, am hackuit pentru mai bine. Aşa că jucaţi-vă în continuare. Şi dacă chiar aveţi nevoie de el, în momentele alea când vreţi ca toţi oamenii să se ducă dracului pentru că sunt oameni, puteţi să-mi folosiţi supercostumul.


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (6 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (5 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

La HaHaHa Production, studioul lui Smiley, am mers tot cu taxiul. Urma să ne vedem, să pornesc reportofonul şi să‐l întreb tot felul de lucruri. Taximetristul, după ce mi‐a spus „baftă la interviul de angajare”, m‐a lăsat la altă poartă decât aia la care trebuia să ajung, aşa că am luat‐o frumuşel pe jos, repetând în minte: „Dacă Starlee Kine, realizatoare la This American Life, a putut să‐l sune pe Phil Collins şi să‐l roage să asculte o piesă pe care‐o compusese ea, atunci şi eu pot să‐i cânt lui Smiley”.

La fel ca Phil Collins, nici Smiley nu ştia ce‐l aşteaptă.

Am ajuns înaintea lui; încă era în pauza de masă. Scările spre studio erau colorate cu tot felul de mesaje în engleză despre muzică şi cum te face ea să te simţi mai bine. Înăuntru, spaţii aerisite, mult verde şi mov, culorile HaHaHa Production, un loc unde mi‐ar fi plăcut să stau de dimineaţa până seara dacă aş fi lucrat într‐un studio de producţie. La cât de mult râd de obicei, HaHaHa era făcut pentru mine.

Cât l‐am aşteptat pe Smiley m‐a tot îngrijorat şiretul de la botina stângă, pe care mi‐l rosese Matilda înainte să plec de‐acasă şi care arăta ca un foc de artificii textile. În mijlocul operaţiunilor de salvare, a apărut Smiley. Câteva amabilităţi, câteva zâmbete, am intrat în studioul de înregistrări, ne‐am aşezat pe câte‐o canapea, faţă în faţă, cu reportofonul între noi, şi am început. A fost o oră jumătate de discuţii extrem de agreabile despre industria muzicală din România, parcursul lui Smiley, imaginea lui publică, relaţia cu presa. Mă temeam că o să‐mi răspundă în două cuvinte, dar a fost exact invers. Mi‐a spus că se bucură de interviul ăsta, pentru că în general oamenii nu fac efortul de‐a veni şi de‐a sta de vorbă faţă în faţă, trimit trei întrebări pe mail şi cu asta şi‐au făcut treaba. Dintre toate subiectele despre care am vorbit, cel mai mult i‐a plăcut să povestească despre propria casă de producţie.

După ce a înregistrat cinci albume cu SIMPLU, a debutat solo în 2008 cu În lipsa mea (un disc de aur şi Best Album la Romanian Music Awards), a creat în 2009 HaHaHa Production, iar în 2010 şi‐a lansat al doilea album, Plec pe Marte (după care a început să plouă cu Best Male, Best Producer, Best Website, Best Pop artist etc.).

„Eu mi‐am dorit dintotdeauna să fac muzică, nu să cânt”, mi‐a spus. „Cântatul a fost un mijloc de a face lucrurile să se mişte mai repede. Am vrut mereu să am un studio al meu, să creez artişti, să adun în jurul meu oameni talentaţi. Eu îmi doresc să fac numai asta pe viitor, la un moment dat. Sigur, nu acum.”

HaHaHa e o poveste cu prieteni. Cu Baxter, Alex şi CRBL, cu Ali, tour managerul, „prietenul meu de 22 de ani şi umbra mea”, cu DJ Cellblock, cu Şerban Cazan (care‐a stat o vreme în celălalt colţ al canapelei şi a ascultat, intervenind din când în când cu câte o poantă bine plasată), Radio Killer, toţi artiştii care au avut încredere în aptitudinile de producător ale lui Smiley. Nu ştiau prea multe când s‐au apucat de treabă, n‐aveau nici bani, totul a venit treptat şi încrederea şi succesul s‐au câştigat cu fiecare proiect nou. Se munceşte mult la HaHaHa, dar atmosfera e mai degrabă una de gaşcă de prieteni care se simt bine împreună şi cărora le place ce fac. Cam ca‐n clipul de la Cai verzi pe pereţi.

Apropo de clipuri, Smiley e primul artist din lume care a folosit elemente de realitate augmentată într‐un clip. „Ai văzut?”, m‐a întrebat, şi am zis „Nu, am un Nokia mai vechi care nu citeşte markere”. „Pff, n‐ai cum să scrii despre mine dacă nu ştii ce‐am făcut, hai să‐ţi arăt, e ceva ce n‐ai văzut în viaţa ta, nicăieri în lume nu s‐a mai făcut, e o chestie super‐şmecheră, de interactivitate uluitoare.”

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

ASTA≠ESTE (5 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (4 / 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

Între timp, am început să joc mai mult pe scena naţională şi încrederea mea în viitorul unei societăţi civile româneşti organizate a trecut de la sarcastic la mai rău. Sarcastic, pentru că eu cred în puterea cetăţenilor şi nu am găsit foarte multe ONG-uri naţionale serioase care să se conecteze în vreun fel cu indivizii. Paranteză: nu cred în societatea civilă fără mandat cetăţenesc – fără un grup de oameni care te roagă şi te sprijină să conduci. Societatea civilă înseamnă schimbarea comportamentelor. Înseamnă mobilizarea oamenilor. Uitându-mă la majoritatea societăţii civile de atunci, la acele ONGuri mai mari, cunoscute, vedeam oameni care vorbeau cu sine despre sine. Nu că nu mi-ar plăcea să vorbesc despre mine (evident), dar la ce bun dacă nu a întrebat şi nu ascultă nimeni?

Mai erau şi cercetătorii şi birocraţii care luptă pentru legi noi şi reformă şi pot argumenta că sunt think tankuri şi că nu trebuie să discute cu oamenii de rând. Super, am înţeles şi sunt de acord că, în ultimă instanţă, societatea civilă trebuie să conteste legile care trebuie contestate şi să creeze altele noi bazate pe interesul oamenilor. Dar schimbarea legilor fără schimbarea oamenilor de rând, oricât ai legifera moralitatea, pare uşor îndoielnică.

Care cred că ar fi o soluţie? Simplu. Taie toate finanţările timp de un an şi vezi cine supravieţuieşte. Cred că ar dispărea peste jumătate din societatea civilă actuală. Mă întreb dacă ar observa cineva.

Am devenit mai rău decât sarcastic pentru că am văzut societatea civilă purtându-se în moduri complet necivilizate şi antisociale. Înjunghiindu-se pe la spate în cursa pentru fonduri şi prestigiu. Organizaţii care din lăcomie sabotau intenţionat procesul şi care nu înţelegeau că îşi tăiau craca de sub propriile picioare. Am păţit-o chiar eu. Am petrecut jumătate de an, mult timp şi bani, dezvoltând un mecanism de strângere de fonduri pentru ONG-uri româneşti, doar ca să fie piratat pentru că cineva ştia pe cineva din interior. Asta înseamnă societatea civilă – să furi.
Aceste comportamente duşmănoase pervertesc puţina încredere pe care ne putem baza şi ne fac să arătăm ca nişte bebeluşi care plâng pentu bomboană în loc de factori de schimbare socială maturi.

Nu spun că nu existau şi ONGuri grozave, sau lideri, sau microfapte bune. Doar că nu am găsit foarte multe la nivel naţional.

Apoi a început să se întâmple ceva interesant – societate civilă de la firul ierbii, iniţative hippy veritabile care nu ştiu exact unde merg dar cred că vor ajunge oricum acolo. Pline de energie şi viaţă şi naivitate – iniţiative pe care merita să mai stau să le urmăresc.

Uitându-mă la ce s-a schimbat, factorii principali pe care îi văd sunt organizaţia studenţească AIESEC şi Facebook. AIESEC pentru că par că spală bine creierele oamenilor întru speranţă şi optimism (şi pentru că cei care conduc majoritatea organizaţiilor pe care le-am văzut pe calea asta au o legătură directă cu AIESEC). Facebook pentru că a ajutat oamenii să găsească şi să se conecteze cu grupuri care credeau în aceleaşi lucruri. Dacă o persoană e nemulţumită, poate se formează un grup cu un „like”, poate creşte şi se formalizează, poate devine un Let’s Do It, Romania!.

Câţiva ani mai tarziu, am ajuns să stau la masă cu ambasadorul SUA Mark Gitenstein, încercând să-l conving să facă nişte PR pentru TechSoup, a doua organizaţie pe care am înfiinţat-o aici – facem legătura între ONG-uri şi tehnologie. Cu toată tehnologia din România şi investiţii americane serioase, a părut o idee firească. Ambasadorul m-a întrebat despre ce ar putea vorbi. Ce faci într-o societate post-democratică în care societatea civilă nu are mandat de la cetăţeni? În care corupţia pare necontrolabilă şi statul de drept e flexibil? Te întorci la rădăcini. Baţi la uşi şi îi întrebi pe oameni ce au de gând să facă.

Aşa că ne-am deschis un loc virtual de joacă, competiţia ReStart, şi am început să batem la uşi virtuale, întrebând pe oricine din online dacă vrea să se joace cu noi. Desigur. Şi vecinii? Poate. Interesant. Cumva, ReStart era diferit. Oamenii erau mai dispuşi să creadă că s-ar putea să funcţioneze. Cred că pentru că am pus tehnologia să se bată cu corupţia. Şi orice bunică ştie că nepotul ei e un hacker bun.

ReStart e un concurs de idei, le căutăm pe cele mai bune şi le accelerăm dezvoltarea, de la concept şi până la lansarea de noi site-uri şi platforme. Ni s-au alăturat tot felul de oameni. IT-işti tineri, activişti veterani şi oameni ca Răzvan şi Monica. Ei sunt printre preferaţii mei. Ea a lucrat în IT şi acum este o mamă casnică, el vinde maşini de spălat. Amândoi se apropie de 50 de ani, exact genul de oameni pe care societatea civilă îi crede prea bătrâni, prea blazaţi ca să aibă grijă de ţară. La începutul campaniei erau adulţi furioşi. Nu puteau să meargă pe jos cu copiii la şcoală din cauza maşinilor parcate pe trotuar. La final, erau lideri ai schimbării sociale, concurând cu profesioniştii în domeniu, propunând ideea lor pentru un Bucureşti mai bun. Nu au câştigat. Nu au primit bani. Dar tot şi-au făcut site-ul, www.orasulmeu2020.ro. Au eliberat cel puţin o stradă şi i-au ajutat şi pe alţii să-şi facă site-uri. Sunt exemple pentru ce înseamnă să fii civil şi social. Răzvan şi Monica sunt „asta” dar nu „este” şi asta a însemnat pentru mine locul de joacă ReStart.

Ei nu se consideră nişte ONG-işti şi nici nu le pasă de termeni ca „sustenabilitate”. ReStartiştii sunt punkeri şi hackeri şi mame şi hipsteri şi unchi şi copii. Sunt birocraţi care, pe lângă cifre, au ieşit să se joace cu oameni. Sunt enervaţi de mersul lucrurilor şi comunităţile pe care le creează în jurul lor online sunt baza pentru ce va urni ţara asta. Nemulţumirea lor va genera schimbare, cu victorii mici, cum ar fi să facă poliţia să-l amendeze pe şmecherul care care parchează pe trotuar. Sunt cetăţeni activi, care activează cetăţeni şi care sfidează „asta este”. Am fost mândru să fiu cu ei pe scena galei ReStart de anul trecut. Ceva funcţionase. Toţi ne-am simţit ca nişte supereroi în seara aia.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (5 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (4 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Câteva zile mai târziu, pe drumul spre Buftea, unde se filmează Vocea, am numărat cel puţin 10 panouri cu Smiley, câinele‐bondar şi sloganul „Pe net nu trebuie să fii Smiley ca să fii popular”. Ştiu bine cât de popular e Smiley – cel mai mare fan al lui pe care‐l cunosc e Cezar, fratele meu, un puşti blond de 13 ani. Pentru el şi colegii lui din clasa a şasea de la Colegiul Naţional din Iaşi, Smiley e un model. Îl văd peste tot, pe panouri publicitare, la televizor, pe YouTube, ştiu că are succes, îi ştiu piesele pe de rost şi vor să ajungă ca el: celebri, cool, cu bani şi‐o prietenă frumoasă.

„Nu mi‐am dorit niciodată să fiu un model”, mi‐a spus Smiley la un moment dat. „E foarte important ca generaţia nouă să‐şi aleagă bine modelele, care pot fi oricine, tata, mama, vărul, dar nu de la televizor. Eu nu vreau să fiu model, am şi eu defectele mele. În povestea mea, şansa, Dumnezeu, joacă un rol foarte important. Eu sunt doar un om care a ştiut să profite de fiecare şansă, muncesc extrem de mult, extrem de mult, în toate părţile.” Tot atunci mi‐a povestit despre Robin Sharma, un coach pe care l‐a văzut la o conferinţă şi mi‐a explicat teoria geniilor care nu se nasc, se fabrică. „Dacă munceam mai mult, probabil ajungeam chitarist, dar n‐am făcut alea cinci ore de lucru pe zi. Am ajuns cantautor…”

Când l‐am întrebat cum se simte când se vede multiplicat de‐atâtea ori pe stradă, la televizor, în presă, mi‐a spus că pur şi simplu nu‐şi mai observă propria imagine. „Nu mai sunt atent deloc, prima oară m‐am uitat, am zis oaaa! şi atât.” Pentru el, supraexpunerea e efectul secundar al unei munci susţinute. „Citeam într‐o zi despre Stones (bine, nu ne comparăm) că ei n‐au infirmat niciodată nimic din tot ce s‐a scris despre ei. Până la urmă, muzica contează cel mai mult.”

La filmări la Vocea m‐am dus pentru că eram curioasă: cum se face un show bun, cum e publicul, cum e Smiley. Taxiul m‐a lăsat la poartă, aleile de la Buftea erau pustii, toată lumea era probabil pe platou. Terry Gilliam şi Christoph Waltz erau prin zonă, asta dacă nu cumva filmau prin oraş. Am stat vreo şase ore, până seara târziu. Filmările începuseră deja, publicul aplauda stârnit de cineva din echipă sau luat pe sus de entuziasmul propriu, Monica Anghel îl mângâia uşor pe Brenciu pe spate, concurenţii veneau unul după altul, era etapa duelurilor şi unul din doi părăsea competiţia. Pavel Bartoş spunea poante (a fost şi ceva cu ICR‐ul şi căluşarii), se făceau pauze puţine şi se filma „pe bune”, fără retuşuri semnificative sau repetiţii.

Smiley era tot cu geacă neagră de piele şi converşi. N‐am vrut să‐l deranjez şi i‐am trimis un SMS: „am ajuns şi eu la filmări. să alegi bine. luiza”, la care mi‐a răspuns „:))))) aleg bine.” Cât am stat pe scaun, în spatele sălii, şi‐am privit toată desfăşurarea de forţe, mi‐a trecut prin minte că Smiley e de partea bună a pop‐ului şi că trebuie neapărat să scriu asta.

La finalul uneia dintre pauzele de filmare, Smiley s‐a uitat în sală, m‐a văzut, mi‐a zâmbit şi mi‐a făcut cu mâna, şi atunci, fix ca‐n filme, toţi spectatorii s‐au întors ca să vadă cui îi face cu mâna Smiley. Titlu: ŞOCANT! În timpul emisiunii Vocea României, Smiley i‐a făcut cu mâna unei jurnaliste de la Dilema Veche!

M‐am întors acasă pe la 10 seara, într‐un autocar pentru spectatorii veniţi la filmări. Şoferul pusese un CD cu Gaşca mea nu poate să stea liniştită, fetele cântau şi‐şi verificau Facebook‐ul, şi eu eram pop‐euforică. Până la urmă, nu poţi să pricepi un John Cage dacă nu mai bagi şi‐un Prince din când în când şi nici n‐are rost să trăieşti toată viaţa închis între patru pereţi cu Arvo Pärt, când poţi să ieşi seara‐n oraş cu Beyoncé. Nu cred în povestea cultură înaltă vs. cultură pop, cred doar că există mai multe feluri de muzici şi că eşti liber să le potriveşti cum îţi place.

„Cea mai mare bucurie e când văd că oamenii se distrează, zâmbesc, râd”, mi‐a zis şi Smiley. Iar asta, uneori, e tot ce contează.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Curator de serie (3 / 3)

Sursa: Decât o Revistă

< Curator de serie (2 / 3)

Povestea celui mai bun blog românesc de fotografie.

– De: Gabriela Piţurlea
– Fotografie de: Claudiu Popescu

DoR-Nimigean

În 2011, Nimigean a lansat o revistă online de fotografie numită Love Issue (pentru că era despre dragoste şi despre issues). Acum, după şase numere şi după ce a observat că online oamenii dădeau conştiincios paginile în prima parte şi de la un punct se opreau, vrea să o şi imprime. Printul e o experienţă mai tihnită. „Aşa vreau să fie: o revistă pe care o răsfoieşti când eşti undeva şi te relaxezi, departe de internet.”

Pariul lui Nimigean e aparent simplu: are nevoie de 500 de oameni dispuşi să cumpere în avans revista. Dacă va reuşi, Love Issue va ajunge în Australia, Anglia, SUA, Franţa, Olanda, Canada, şi va cuprinde atât proiecte româneşti – cum e unul făcut de Ioana Cîrlig la închisoarea Tîrgşor – cât şi străine, cum ar fi o serie de-a lui Rankin cu oameni care se sărută.

Dar mai mult de-atât, dacă se întâmplă, dacă oamenii au încredere în ce face Nimigean, dacă feedback-ul va fi constructiv şi dacă va descoperi că poate câştiga nişte bani din asta, poate visul lui, crescut odată cu cel mai bun blog de fotografie din România, se va putea întâmpla mai degrabă mai devreme decât mai târziu.


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

ASTA≠ESTE (4 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (3/ 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

În seara dinaintea primei clăci, m-a intervievat televiziunea locală. Hotărâserăm să reparăm cinci locuri de joacă din cinci cartiere, pentru că se pare că eram incapabili să o luăm pe calea mai uşoară. Reporterul mi-a zis că totul sună minunat dar n-o să vină nimeni. Tu o să vii?, am întrebat. Sigur, mi-a răspuns. A doua zi dimineaţă la opt, eram în piaţa centrală. Tricouri, pensule, mănuşi de cauciuc, toate necesarele, toate donate. Reporterul era acolo când au venit cei 150 de oameni. I-am dat o pensulă.

M-a sunat săptămâna următoare, să mă întrebe dacă am pus de altă clacă. Cică l-ar fi sunat primarul să-i spună că nişte puşti au început să amenajeze un teren de baschet într-un canal de asanare. M-a întrebat dacă aş putea să-i opresc. Poate, dacă aş fi ştiut cine sunt. Weekendul următor, în alt episod de clacă-spontană, un grup de pensionari s-a adunat cu o ladă de bere şi-a început să repare lucruri.

Primarul a hotărât că am putea fi utili, aşa că ne-a rugat să sondăm comunitatea în legătură cu renovarea unui parc foarte public. Apoi, când trebuia să intre el în acţiune (cu munca adică), a lăsat-o baltă. Asociaţiile de bloc, obişnuite deja cu clăcile de weekend, fie ele organizate de noi sau pe cont propriu, au început să faca presiuni. Primarul m-a sunat un an mai târziu: Deci facem parcul ăla împreună? Şefii asociatiilor de locatari cu care ai făcut sondajul spun că n-o să fiu ales dacă nu îşi primesc parcul.

Oh, nu, domnule primar, îmi pare rău să aud asta. Publicul cere să vă respectaţi promisiunea? Asta este, domnule, asta este.

Aşa e „asta este” pe care-l vreau.

Mi-a plăcut să lupt cu „asta este” în feluri mici şi să creez acele locuri  în care oamenii au privit în jur şi şi-au văzut vecinii, şi-au sfidat cele mai elementare prejudecăţi şi percepţii şi au privit lucrurile puţin diferit. Pe măsura ce fundaţia comunitară a crescut, ajungând la cinci angajaţi, 5.000 de familii care donează în fiecare lună, aproximativ 300.000 de dolari şi vreo 60 de finanţări pe an care deservesc mii de voluntari şi beneficiari, mi-a devenit tot mai clar că comunitatea prelua controlul şi munca mea acolo se apropia de final. Eram tot mai convins că genul ăsta de muncă este foarte important în România (şi oriunde altundeva, de altfel) – organizaţii şi instituţiii şi fapte care le amintesc oamenilor că ei sunt fundamentul societăţii. Să devină conştienţi de propria putere de a schimba lucruri şi să-şi facă ţara aşa cum vor. Aşa că, cu gândul la plecare, mi-am făcut cel de-al doilea tatuaj, simbolul clăcii noastre: o mână cu unelte în loc de degete şi conturul orizontului din comunitatea în care am construit-o.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (4 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (3 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Pe Smiley nu‐l cheamă aşa şi‐n buletin, în cazul în care se întreba cineva.

Andrei Tiberiu Maria s-a născut pe 27 iulie 1983 în Piteşti, unde‐a crescut la bloc, într‐un apartament de două camere (asta până când a apărut fratele lui şi familia s‐a mutat), cu Pink Floyd, Alexandru Andrieş, Nicu Alifantis, Phoenix. Învăţa bine, se apucase de chitară pe la 10 ani, când a nimerit într‐o tabără cu elevi de la Liceul de muzică. Îi plăcea, fireşte, Michael Jackson, iar primul CD pe care şi l‐a cumpărat a fost Vangelis, Voices, album pe care‐l mai are şi acum pe iPhone. În liceu, şi‐a făcut o trupă cu nişte vecini, Millenium 3, pentru că aşa era moda pe‐atunci, „Suntem vecini de bloc, trebuie să avem şi noi o formaţie la scară”. Millenium 3 suna prost, dar nu conta, pentru că aşa au ajuns să lucreze cu Ioan Gyuri Pascu: „Gyuri este senzaţional, un munte de talent, am avut multe de învăţat de la el”, mi‐a spus Smiley cu o convingere care te face să cauţi repede pe Trilulilu Ţara arde şi să te‐amuzi la fel de mult ca prima dată când ai auzit‐o, în 1994.

Când era într‐a XII‐a şi luase o pauză ca să înveţe pentru BAC şi admitere, Smiley a fost chemat de CRBL, prietenul lui din copilărie, la o probă la Roton pentru un loc în trupa SIMPLU. Băieţii din SIMPLU făceau show cu (break)dance‐ul, dar le lipsea o voce ca să convingă radiourile să le difuzeze piesele. Vocea urma să fie Smiley. De fapt Andrei, pentru că de‐abia în timpul repetiţiilor cu SIMPLU, unde făcea poante, imita voci, râdea mult şi se distra amuzându‐şi colegii, i s‐a spus Smiley. Acum nu‐şi imaginează că ar fi putut avea vreun alt nume de scenă, i se pare că i se potriveşte de minune.

E singurul cântăreţ din lume care a obţinut de la compania care deţine marca Smiley dreptul de a purta numele ăsta. Iar dacă nu l‐ar fi obţinut, singura soluţie era să şi‐l treacă în buletin: Andrei Tiberiu Smiley Maria. De altfel, când l‐a oprit un poliţist ca să‐i ia carnetul (pe care i l‐a şi luat până la urmă), superiorul poliţistului a venit la maşină şi i‐a spus „Băi, Smiley, dacă ştiam că eşti tu, te lăsam în pace, dar trebuie să scrii în buletin, altfel n‐am cum să‐mi dau seama”. Nici Erroll Bennett, aka General Smiley, un reggae man destul de popular în Jamaica anilor ‘70, nu cred că şi‐a trecut în buletin numele de scenă. (Eu, dacă m‐aş apuca de cântat, mi‐aş spune Luiziana şi aş cânta blues‐uri vechi din delta Mississippiului.)

Şi aşa, încet‐încet, în loc să facă economie, aşa cum ar fi vrut el, medicină sau inginerie, cum şi‐ar fi dorit părinţii, Smiley a ajuns să facă muzică. Imediat după ce‐a intrat în SIMPLU, a fost băgat într‐un training camp intensiv de stat în cap, stat în mâini, răsuciri, salturi, pentru că şi vocea din trupă trebuia să ştie să danseze.

Acest lucru care i‐a prins bine, după cum aveam să constat la un concert la care‐am mers într‐o vineri noapte, în „documentare”, chiar dacă documentarea însemna, în cazul meu, Clubul Princess din Regie, nişte pantofi baby doll cu tocuri de nouă centimetri, o fustă scurtă marinière şi bretonul care‐mi stătea, în sfârşit, cum trebuie şi cerceii cu pană de păun ai unei prietene („ca să‐i placă lui Smiley”). Eram, în sfârşit, şi eu o prinţesă, deşi probabil era prima şi ultima oară când mergeam într‐un club din Regie.

După nişte suc de mere puternic alcoolizat, la ora două noaptea intram în clubul plin ochi de rochii scurte şi de indivizi cu sticle de Jack pe masă. Programul lui Smiley din ultimele zile fusese următorul: marţi filmări la Vocea, miercuri filmări la clip, joi Gala Media Awards de la Sibiu, vineri concert în Princess. În acea vineri, am văzut prima oară un pitic dansând pe‐un podium alături de nişte fete extrem de pricepute şi de dezbrăcate care‐au întreţinut atmosfera înainte şi după concertul lui. Pe la trei, dansatorii s‐au restras, şi pe scenă au urcat Smiley şi trupa – clape, tobe, chitară, formaţia completă. Antren, bună dispoziţie, hiturile pe care le ştie toată lumea, fetele filmând totul cu sfinţenie şi murmurând versurile din vârful buzelor, nişte Prince, nişte Black Eyed Peas. Când l-am întrebat mai târziu pe Smiley de ce n‐a cântat Plouă, mi‐a spus: „Mi‐am construit show‐ul de club foarte compact, nu te plictiseşti, nu stai jos. Nu vreau să fac experimente în locuri în care nu e cazul. Acolo unde oamenii vin pentru mine, cânt piesele de pe album, dar în club ştiu exact de ce am fost chemat, ştiu pentru ce cânt, nu ca să mă dau în stambă, ca să fiu ovaţionat, ci ca să distrez lumea. Dacă oamenii nu se distrează, înseamnă că nu mi‐am făcut treaba”.

Mi‐a plăcut luciditatea lui, siguranţa cu care punea lucrurile la punct. După concert, fanele s‐au îngrămădit să facă poze cu el, dansatoarele au revenitpe podium, iar eu am plecat, pentru că îmi ţiuiau urechile îngrozitor. Mi‐au ţiuit tot weekendul, nici nu mă mai auzeam vorbind, ceea ce nu m‐a împiedicat să cânt prin casă Dream A Little Dream Of Me.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.