Sursa: Decât o Revistă

– de Bogdana Butnar
– ilustraţie de Alina Filipoiu

Trenul se zdruncină pe şine în drum către Bucureşti şi eu stau la pândă, fixând cu obstinatie placajul de sub patul lui. Ne-am luat cuşetă şi el doarme în patul de sus pentru că mie mi-era frică să nu cad din pat în somn, iar el vrea să se odihnească, deci nici nu s-a pus problema să dormim împreună. Nu dormim în acelaşi pat aşadar pentru că suntem oameni mari, cu nevoi şi probleme şi vieţi complicate şi n-are rost să ne pierdem vremea cu chestiuni romanticoase (cum îmi doresc eu în secret).

Trenul este îngrozitor de zgomotos. Nu am dormit deloc pe drumul spre Budapesta şi acum, la întoarcere, e şi mai complicat, pentru că e zgomot de la oamenii care nu mai dorm, e zgâlţâială şi eu stau la pândă. Plecasem împreună în ceea ce peste doi-trei ani avea să se numească city break, el cu un rucsac mic, eu cu o valiza prea mare. El asigurându-mă că va fi okay dacă lipsim luni de la birou, eu cărând după mine o grămadă de aşteptări acumulate din combinaţia nefastă intre imaginaţia mea hiperactivă şi un cerc de prietene cu gărgăuni la cap.

Nu face nicio mişcare. De când ne-am urcat în tren s-a spălat tacticos pe mâini, m-a sărutat scurt şi s-a urcat direct în patul de sus, unde doarme. Sau cel puţin aşa cred, pentru că nu văd nicio mişcare prin placaj. Mă gândesc că dacă îi cade prin somn mâna peste marginea patului, aşa cum văd eu în filme, pot să îl ating şi să primesc o confirmare. Aşa că pândesc mâna.

Patul de tren miroase ciudat şi asta nu mă ajută deloc. Oricum sunt frântă de oboseală, pentru ca n-am dormit nici în tren la dus, nici la pensiunea cochetă din Pesta unde ne-am luat cameră şi nici acum. E greu sa stai la pândă aşteptand să vezi ceva care oricum nu are definiţie. în teorie e simplu: eu îl iubesc pe băiatul asta rău de tot şi el mi-a zis că vrea să meargă cu mine un weekend la Budapesta, ne-am luat cameră împreună, am mers cu trenul împreună, ne-am plimbat de mână prin oraş, am mâncat gulaş la un restaurant care arăta pe interior ca un submarin. În practică lucrurile sunt mai complicate pentru că eu nu ştiu sigur dacă mă place, nu înţeleg de ce lucrurile nu se întâmplă ca în filmele pe care le-am văzut la Turner Classic Movies (chiar dacă la pensiune aveam şi un pian în cameră) şi îmi petrec fiecare secundă în care suntem împreună, la pândă, gata să primesc şi să decodez mesaje. El mănâncă, bea bere, se uită tăcut la cladiri, mă ţine de mână, merge mult pe jos, noaptea se foieşte uneori prin somn. Eu mă întreb.

Trenul trage în gară la Bucureşti şi am impresia ca nu o să-mi mai iasă niciodată mirosul ăla ciudat de cuşetă din păr. El are ochii mici de la dormit, dar îşi împacheteaza atent lucrurile şi coboram împreună din tren. Încetinesc voit pasul ca să văd din urma lui în ce direcţie se va duce. Mergem acasă la el? Merge doar el? Să merg şi eu? Se întoarce şi se uită întrebător la mine, iar eu îl reped:

„Păi eu mă duc la mine. Vorbim. Pa.”

Nu-i mai dau ocazia să răspundă ceva. Smucesc valiza şi mă duc către gura de metrou. Nu-i mai răspund la telefon. Mai bine aşa. Obosisem să stau la pândă cât el dormea, mânca, se uita la clădiri şi mă ţinea de mână.

Acest text a apărut într-o serie de eseuri publicate în februarie pe decatorevista.ro. Le găseşti pe toate căutând pe site: „despartire”. Textul este disponibil în numărul 11 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Sursa: Decât o Revistă

– de Elena Ştefan
– ilustraţie de Alina Filipoiu

Cum să-ţi pui colegii la dietă de lectură.

După ce a citit The Corrections (Corecţii), de Jonathan Franzen, Ciprian Proca a trimis un e-mail către câţiva dintre colegii din Unicredit, banca la care lucrează din 2007. Le-a povestit că e o carte bună, despre familie, şi le-a propus un aranjament: se va duce el la librărie s-o cumpere dacă vor s-o citească şi ei.

„Nu trebuie să îţi placă să citeşti ca să-ţi placă cartea asta”, le-a spus. „Şi tu ai părinţi care se-aşteaptă să te vadă la Crăciun, când tu poate ai chef să stai cu oricine altcineva, ai un frate, o soră, ale cărui alegeri nu le înţelegi.”

A continuat să povestească despre carte până a mai convins o mână de colegi. De fiecare dată, Proca pleca de la Cărtureştiul din Muzeul Ţăranului Român cu unul sau două exemplare pe care nu le ceruse nimeni. În total, a vândut 24.

Proca are 34 de ani şi este HR Business Partner. La interviurile de angajare cu el, dintre cei care menţionau literatura printre pasiuni, de o întrebare – pusă exclusiv din curiozitate – n-a scăpat nimeni: care e cartea ta preferată?

Când era mic citea tot ce găsea în biblioteca părinţilor şi îi era accesibil: Jules Verne, Mark Twain, Karl May. În liceu i-a descoperit pe André Gide, Albert Camus şi Marcel Proust, iar dintre cărţile lui Milan Kundera nu a ratat nici una. Cu aceeaşi devotare l-a citit pe Julian Barnes. Pe biroul lui de la bancă au stat şi Guns, Germs, and Steel (Viruşi, arme şi oţel) de Jared Diamond, Trois de Julian Barnes, L’Élégance du hérisson (Eleganţa ariciului) de Muriel Barbery, White Teeth (Dinţi albi) de Zadie Smith. Pe toate le-a împrumutat sau le-a cumpărat colegilor. (Din 2011, contribuie şi la selecţia de cărţi de economie, autocunoaştere şi dezvoltare din biblioteca băncii.)

„Eu vreau ca lumea să citească”, spune el. „E ieftin, afli lucruri, trăieşti o poveste, te emoţionezi, te ajută să te gândeşti, să fii mai organizat, să nu te mai plângi atâta că n-ai cum”.

Însă când programul de lucru durează şi 10 ore, iar mulţi dintre colegii lui locuiesc departe de birou sau au copii, Proca ştie că nu au cum să mai petreacă timp în librării. Aşa că le oferă variante la îndemână. Responsabilitatea cu care vinde poveşti merge mai departe de-atât: când cumpărătorii abandonează lectura, el insistă.

„Nu treceam de primele 100 de pagini dacă nu ar fi insistat şi bine a făcut, căci romanul e fabulos în a doua parte”, spune Codruţ Nicolau, un coleg care a cumpărat Corecţii de la el. „Lumea din jur parcă citeşte mai mult de când Ciprian s-a apucat să povestească”.

Patru ore libere pe zi, în timpul săptămânii, îi ajung lui Proca să citească. Televizor nu are şi e bine pentru că înainte îl prindeau ore târzii cu ochii aţintiţi la meciuri sau scandaluri. Cei doi copii ai lui – unul are trei ani, celălalt, cinci luni – adorm la nouă seara. Timp şi-a făcut chiar şi anul trecut, când alerga trei dimineţi pe săptămână ca să se antreneze pentru maratonul pe care l-a terminat la Istanbul în toamnă.

Cititul nu e singura lui ofertă către colegi. În încercările de a-i stimula să îşi găsească timp, le-a povestit şi despre filmele în aer liber de la MŢR, unde e şi un spaţiu bun de joacă pentru copii, despre documentarele şi berea gratis de la Institutul Ceh, sau vinul şi creveţii de la Buongiorno, într-o ofertă de cină de 18 lei.

Ciprian e născut pe 19 octombrie, dată pe care prietenii lui o asociază cu anunţarea Man Booker Prize, cel mai prestigios premiu literar britanic. Primeşte tot timpul cadou cartea câştigătoare, aşa cum s-a întâmplat în 2009 cu Wolf Hall, primul volum din trilogia lui Hilary Mantel despre viaţa lui Thomas Cromwell, consilierul regelui Henric al VIII-lea. Ciprian a citit-o în noiembrie anul trecut şi, în scurt timp, avea patru exemplare pe birou. Nu a mai trimis nici un mail colegilor, ci a vrut să le testeze curiozitatea. Coperţile roşii, groase, cu trandafirul Tudor încadrat de scrisul alb, au fost de-ajuns să le atragă privirile. În total, Ciprian a comandat 22 de cărţi de la editura Litera, unde a apărut traducerea. Dintre ele, a vândut până acum 17.

Editura Litera nu primeşte astfel de comenzi mari decât de la şcoli, sau uneori pentru donaţii sau concursuri. Întrebată ce părere are despre iniţiativa lui Proca, Adina Năstăsescu, coordonatorul de marketing al editurii, a spus că, „în condiţiile în care la noi se fac tot felul de campanii de promovare a cititului şi repondenţa nu este spectaculoasă, iar România se află la coada Europei cu sub 5 euro/an pe cap locuitor cheltuiţi pentru cumpărarea de carte, un om ca Ciprian Proca este de fotografiat şi pus la revistă”.

Pentru el, finalitatea ideală a demersurilor lui ar fi ca cei care au cumpărat Wolf Hall să căute şi Bring Up the Bodies, a doua carte din trilogia lui Mantel, când va fi tradusă. S-ar mulţumi şi dacă ar citit toţi prima parte. Dar chiar şi aşa, uitată într-un raft, cu coperţile roşii noi, „Wolf Hall rămâne la tine, acasă şi o citeşte altcineva din familie. E şi ăsta un outcome bun”.

Acest articol este disponibil în numărul 11 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Sursa: Decât o Revistă

– de Oana Băcanu

Cum m-am împrietenit cu tata pe Facebook

Se spune că mersul pe bicicletă e uşor, nu se uită niciodată. Dar ce te faci dacă nu l-ai învăţat şi ai trecut de mult de vârsta la care nu ţi-e frică să-ţi juleşti genunchii? Invidiam familiile care mă depăşeau pe stradă, în tandem, sau câte trei – mama, tatăl şi cu piciul. De fiecare dată când vedeam biciclişti care pedalau ca şi cum roţile alea erau o continuare firească a propriului corp îi priveam cu jind şi mă întrebam de ce nu pot să fac acelaşi lucru.

Pe 26 martie 2011 am hotărât să fac ceva în legătura cu asta. Aveam 25 de ani şi era timpul să învăţ să merg şi eu pe bicicletă. Nu era foarte cald afară, dar aveam balerini roşii, asortaţi cu o cămaşă în carouri. Nu purtam însă cea mai bună dispoziție; căzusem în găleată, cum îmi place mie să mă vait. Îmi plac de mor dramele, cu cât mai adânci şi mai serioase cu atât mai bine. Clasicii ruşi le scriu după inima mea. Uneori, ajung să cred că dacă nu trăiesc o dramă, mi-o scriu singură în gând. Lidia, prietena care mă bătuse la cap să nu mai privesc bicicliştii de la distanţă, mi-a dat întâlnire în parc, la coadă la centrul de închirieri biciclete. Am stat la rând vreo 30 de minute, lipite de oameni aleşi parcă după inabilitatea de a-şi completa corect datele din buletin.

Până la urmă am primit o bicicletă galbenă, la fel ca restul, cu coşul strâmb. Am încălecat-o, dar de fapt cred că m-a luat pe sus. Obraznică fierătaie! În parcul Tineretului, sâmbăta, nu ai cum să păstrezi distanţa regulamentară faţă de semenii tăi, nici măcar pentru siguranţa celorlalţi, cu atât mai mult când pedalezi. Slavă Domnului că am picioarele lungi, pentru că maneta de frână nu o deosebeam de celelalte manete de pe ghidon. Lidia nu mi-a dat voie să cobor; am „vâslit” cu cracii pe lângă roţi, până pe o potecă mai ferită. Acolo am descoperit că pot să ţip, să cad şi să intru în garduri fără pic de pudoare.

„Aoleu, ai 30 de ani şi nu ştii să mergi pe bicicletă!”, mi-a strigat un tip.
M-am întors, ofuscată: „Nu am împlinit nici 26, fraiere!”. M-a costat 30 de lei vanitatea, pentru că în căderea liberă pe asfaltul denivelat de pe marginea lacului, am îndoit reclama cartonată ataşată de roata bicicletei. Cum s-a întâmplat, nu ştiu. Ştiu că fix în minutul în care am pedalat vreo două-trei roţi neîntrerupte, mi-a trecut prin faţa ochilor imaginea tristă a lui Fram, ursul polar de la circ, care se învârtea aiurea în arena circului, la porunca lui Dem Rădulescu. M-a ambiţionat să continui. Doar n-oi fi eu mai proastă ca ursu’. Învăţatul biciclistului presupune în general nişte roţi ajutătoare, un tată care să te împingă de la spate până să îţi dai seama că mergi singur şi-l laşi zâmbind mândru în urma ta.

Nu şi pentru mine.

Acest articol este disponibil în numărul 12 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.