Arhiva categoriei: Cockaigne

Lucia: "Imi doresc doar sa cant"

Sursa: Cockaigne

Interviu de Laura Iacobescu

Interviu Lucia

 

Lucia este un om al extremelor: ba prea calma, ba prea agitata, uneori foarte timida, iar uneori mai extrovertita decat ar trebui. O leoaica atipica dintr-o familie extraordinara, momentan eleva la Colegiul National Bilingv «George Cosbuc» din Capitala si viitoare studenta la psihologie. O fana a fotografiei, desi nu una prea priceputa la asa ceva. O mare iubitoare de pisici si detinatoare a (doar) trei astfel de creaturi minunate. O si mai mare iubitoare de copii. Vesnic indragostita de orice fel gustos de mancare, iar daca ar fi sa traiasca avand la dispozitie doar cateva alimente la alegere, ar fi probabil… ciupercile, parmezanul si prosciutto crudo.

«Silence» m-a impresionat atat prin instrumental, cat si prin linia de voce si versuri. A fost, la momentul respectiv, si inca este combinatia perfecta intr-o piesa, iar pentru mine a fost cu siguranta si genul de piesa care trezeste ceva in tine in secunda in care o auzi pentru prima oara, cu toate ca nu stii ce si de ce. Genul de piesa care iti face pielea de gaina si te face sa stai nemiscat 4 minute cat o asculti. Amalgamul de sentimente pe care il am atunci cand o cant este greu de definit si este probabil o combinatie de mai multe lucruri pe care le-am trait de-a lungul timpului. Probabil ca asta imi si place cel mai mult la ea: poate fi interpretata in sute de mii de moduri, de sute de mii de persoane.

Cred ca micul succes de care s-a bucurat «Silence» se datoreaza in primul rand faptului ca am adus ceva oarecum nou, cel putin pe piata muzicala din Romania ultimilor ani. Muzica mea este din suflet, sincera si fara artificii comerciale si cred ca de aceste lucruri este nevoie pentru ca oamenii sa poata rezona cu ceea ce creezi. Evident ca muzica ‘de club’, ’de dans’, hai sa-i zicem ‘comerciala’, nu o sa moara niciodata, dar din cand in cand, cred eu, este nevoie si de ceva care sa te puna pe ganduri sau sa te faca sa retraiesti anumite momente din viata ta. Imi place sa cred ca simplitatea si sinceritatea ce se regasesc in piesa au facut doua milioane de oameni sa-si ia din timp ca sa o asculte.

O admir pe Regina Spektor, este creativitatea fara limite; are curajul de a experimenta cu vocea si cu cat mai multe sunete si instrumente. La vocea ei, absolut totul este curat, organic, nefiltrat si asta ma face sa-i simt muzica si mai intens. Absolut orice cantec al ei spune o poveste. Nimic nu e lipsit de suflet, de miez. Din punct de vedere personal, are tot ce o face pe o femeie mai frumoasa: finete, simplitate, naturalete si modestie.

«Me Over You» este povestea a doi oameni oarecare, implicati intr-o relatie, fie ea de prietenie sau fie ea una romantica, in care unul greseste cu ceva. ‘Jumatatea’ cealata a relatiei este persoana care STIE (de unde si ‘I know’-ul de pe refren), care e profund dezamagita, dar care reuseste sa treaca peste acest sentiment si sa-l ajute pe cel drag ei. Asa consider eu ca ar trebui sa functioneze o relatie adevarata. Oricat de ‘de neiertat’ ar fi faptele celuilalt… oricine merita inca o sansa.

Niciodata nu am crezut ca voi ajunge aici. Ma obisnuisem pur si simplu cu gandul ca am ‘o voce mediocra’ si ‘ureche muzicala’ si as fi continuat probabil sa cant la chitara in intimitatea propriului meu balcon. Cam orice copil viseaza sa fie, pe rand, cantaret, actor sau… ’vedeta’, dar eu nu m-as fi imaginat niciodata pe o scena. De fapt, nici acum nu pot sa ma imaginez pe o scena pana in momentul in care efectiv pun piciorul pe ea. Inainte de «Silence» stiam, sau credeam ca situ, ce vreau sa fac: o facultate, o meserie ca oricare alta. Abia dupa aproximativ un an de zile de cand a inceput totul, imi dau seama ca tot ce vreau sa fac pentru restul vietii mele este, in realitate, sa cant.


Pentru mai mult conținut, vizitați cockaigne.ro.

Cristian Movilă – incredibil, dar adevărat

Sursa: Cockaigne

Interviu de Laura Moisiu

Cristian Movila

 

E unul dintre oamenii pe care îi remarci fără să vrei într-o încăpere plină ochi. Nici măcar nu e nevoie să îl cunoști. Pe cât de rezervat, pe atât de dezinvolt, zâmbește mult și vorbește în principiu despre orice și prea puțin despre el, cel din spatele camerei.
Ce știm însa din surse sigure e că, după ce a trecut cu succes prin „chinurile” Politehnicii, a reușit să se dedice în totalitate marii lui iubiri, fotografia de reportaj, pentru care n-a ezitat să-și pună viața în pericol. A surprins momente și trăiri dramatice din colțuri tumultoase ale planetei și a colaborat de nenumărate ori cu publicaţii internaţionale ca Newsweek, The New York Times Magazine sau National Geographic. În România a realizat o campanie de sprijin pentru copiii bolnavi de cancer – „Unfinished Dreams” – și a pus bazele unei fundații culturale.
Se descrie ca fiind un artist, recunoaște că e atras de psihologie și îi place la nebunie să facă pe antropologul. Îl cheamă Cristian Movilă și își dorește o zi care să aibă 48 de ore.

Ți-am studiat portofoliul și recunosc că asupra câtorva fotografii m-am oprit preț de minute bune. Sunt curioasă. Care fotografie îți vine prima dată în minte din toate cele pe care le-ai făcut până acum? Spune-mi, te rog, povestea ei.

O fotografie din Gaza, înfățișând un copil de vreo 4-5 ani cu un Kalashnikov în mână.
Stăteam deja de câteva luni în Gaza și la un moment dat, după un raid al aviației israeliene, m-am dus la una din casele distruse de acel atac. Era acolo, copilul unuia dintre cei decedați. Recunosc că m-a înspăimântat răspunsul rudelor lui, atunci când am întrebat ce e cu arma încărcată în mâinile unui copil. Mi-au spus că acela e viitorul țării lor.

Cum creezi o imagine iconică? Îți propui sau e o chestiune care ține de feeling și de a fi unde trebuie la momentul potrivit? Sunt anumite elemente care să fie absolut necesare unei fotografii iconice?

În primul rând nu-mi asum nici una din imaginile mele ca fiind „iconică”. Asta vine odată cu timpul, istoria, contextul. Dar altfel, n-ai cum să-ți planifici să creezi o imagine iconică. Se întâmplă sau nu. Cred că la fiecare minut sunt milioane de oameni care fac fotografii bune. Ce te diferențiază e faptul că lași să vină fotografia din interior, nu din minte. Atunci când o raționalizezi, poate să iasă o compoziție bună, dar cam atât. În cazul meu, aș vrea când te uiți la imagini, să simți ce trăiam eu când am făcut fotografia respectivă. Până la urmă despre asta e vorba, o imagine iconică e o imagine care reușește să transmită un mesaj universal.

Spune-mi, te rog, cu ce asociezi „iconic” atunci când vine vorba de:

regizor – Lars von Trier, Christopher Nolan
actor – Leonardo di Caprio, Benedict Cumberbatch, un englez care mi-e de altfel și prieten foarte bun. Dintre români îmi plac Marius Manole, Ana Ularu, Crina Semciuc și ar mai fi și alții.
film: The Prestige, Memento, Melancholia, Argo, Inception.
artist, trupă – Leonard Cohen, U2.

anotimp – Îmi place să fotografiez iarna, totul pare mai real.

loc – Paris și NY, dar mă rog, NY e cumva my 2nd home.

vers / frază – Ai înnebunit?! De unde le scoți?! Două secunde de tăcere și începe…

Citesc poezie extraordinar de mult, mai ales de dragoste, de Rumi. 

gadget – my notebook Moleskine

sport – tenis și snowboard

frumusețe – femeie

putere – Vladimir Putin

nebunie – Lars von Trier

diplomație – Yitzhak Rabin


Pentru mai mult conținut, vizitați cockaigne.ro.

De ce New York-ul doar pare romantic

Sursa: Cockaigne

New_York_City_Anca Tenea

De Anca Ţenea

Era Valentines Day și de data asta nu mă deranja deloc. De obicei înțep din privire toate baloanele roz, care apoi îmi închipui că se sparg pe fețele îndrăgostiților ieșiți în locuri publice să își sărbătorească intimitatea. Dar în ziua aia am rămas imună la toate inimioarele de pe străzi, pentru că erau străzile New York-ului. Eram – cum se poartă să spunem – zen, mă simțisem bine în locul în care trebuia să ajung pentru job, mă târâsem admirativă prin câteva muzee de artă, îmi cumpărasem chiloți și creme și eram fericită că pot să mă plimb singură pe străzile alea tari din filme.

Continuarea

Cu capul în norii altora

Sursa: Cockaigne

Cu-capul-in-norii-altora Ioana Vacarasu

De Ioana Văcăraşu

Stai întins în pat cu ochii mijiți la un tavan alb ca o planșă înainte de momentul de izbucnire a imaginației. Ar merge mai bine o cursă de nori cu personalitate multiplă în funcție de care să-ți psihanalizezi dorințele, așa, ca alternativă pentru număratul oilor. Oricât de suprarealist sună, există un artist care a făcut o pasiune din a  da viață norilor în încăperi din cele mai uitate de om și de Dumnezeu. Olandezul Berndnaut Smilde este autorul unor instalații (Nimbus) în care folosește fum, apă și lumină pentru a crea o natură atipică încărcată de energii divine și malefice deopotrivă. E complet paradoxal să umbli pe un parchet scârțâitor din care se ridică pereți galbeni și coșcoviți, să inhalezi un praf istoric și să te fii înconjurat de un miros greu de putregai în vreme ce deasupra capului tău se formează un nor pufos.

Continuarea

Fashion icons fără nume

Sursa: Cockaigne

Fashion-Icons-fara-nume Fica Balancan

 

De Fica Bălăncan

Tata îmi dăruia cireșe și ciocolată pe ascuns, iar eu îl dădeam de gol prin petele de pe rochițe. Mama se supăra pe mine și îmi spunea că „Nu așa se comportă o domnișoară!”. Mai apoi au fost episoadele cu uniforma. Am venit după prima zi de școală cu genunchii juliți și cu ea pătată. Adio ciorapi fini. Iar textul cu „domnișoara”, după care porecla „băiețel” – pe merit.

Nici în liceu „băiețelul” nu s-a schimbat. Continuarea

Mood swings

Sursa: Cockaigne

Mood Swings Emilia Barbu

De Emilia Barbu

Dacă aş fi caracatiţă mi-aş schimba culoarea într-o veselie şi aş scuipa cerneală şi venin în stânga şi-n dreapta până când m-aş plictisi de high-life-ul din adâncuri. Soarta a decis, în schimb să protejeze ecosistemul mărilor şi oceanelor şi să îmi dea în dar doi cromozomi identici şi o zodie în Peşti, cadou de consolare. C-o fi bine, c-o fi rău, eu m-am adaptat, aşa că printre rujuri, rochii de seară, tocuri,parfumuri şi alte detalii plăcute alte traiului femeiesc, îmi duc existenţa sub semnul de exclamaţie al unui lucru preamăreţ. Am putea să-i zicem chef sau, mai de bon-ton, „moft”. Limba engleză l-a botezat mai simpatic şi i-a zis „mood swing”, pe numele său de fată. Şi este de departe, cea mai tare chestie dintre toate minunăţiile care vin la pachet cu ziua internaţională a femeii.

Ce poate fi mai distractiv decât să te trezeşti cu un zâmbet de angel radios şi cu o privire care ar pune-o şi pe Cleopatra la colţ pentru ca, o oră mai târziu să ieşi furtună de fulgi jumuliţi pe uşă? Să ai chef de o cafea în oraş pentru ca apoi să umpli o scrumieră cu sictir, gândindu-te ce bine îţi stătea în vârf de pat cu o ciocolată caldă şi un film prost? Să scoţi toate (dar toate!) hainele din dulap, să le încerci pe rând de parcă atunci le vezi pentru prima dată şi, după ce ai intrat deja în clasica întârziere de jumătate de oră, să revii perfect mulţumită de sine la prima opţiune? La care te gândisei, fireşte, de la bun început. Expresia de mulţumire amestecată cu o uimire autentică trebuie să se asemene cu mutra lui Columb când a descoperit America. În tot timpul acesta mintea face gimnastică şi exerciţii de întreţinere cu toate scenariile cu precădere imposibile şi bineînţeles că acoperă conversaţii imaginare în care ba o arzi Jeni Acterian, ba îţi aminteşti de nişte replici şi priviri à la Marla Singer. Muritorii care au plăcerea să asiste la astfel de desfăşurări de forţe vor putea trăi fiorul de a observa câte expresii faciale diferite poţi schimba pe parcursul câtorva minute, doar pentru că ai ajuns la acea melodie pe shuffle.

La urma urmei, aşa a ajuns şi Picasso la cubism, că doar nu se cuvenea să redea o femeie dintr-un singur unghi, cu toate părţile ei fermecătoare stând cuminte la locul lor, şi să se mai numeasca şi artist! Mood swing-ul ţine de artă şi încă de una sublimă, iar căile sale sunt mai misterioase şi mai complicate ca perspectivele unui Escher. E meteo-sensibil, reacţionează la atingere, se înroşeşte repede şi dă lacrimile cele mai făcătoare de minuni. Practicat cu măestrie aduce foloase nebănuite posesoarei, principalele fiind o lipsă afectată de plictis şi un repertoriu impresionant de stări şi caraghioslâcuri.

Gurile rele s-ar putea pripi să pună clasicele mood swings în acelaşi sertar cu slăbiciunile, lipsa coerenţei sau ştiu eu, poate chiar în buzunarul special al lipsei de caracter. S-ar putea să acuze practicantele avansate de lipsă de logică, sau chiar mai rău, de „logică feminină”. Desigur, nu te poţi aştepta ca nişte profani să pătrundă astfel de taine bine păstrate ale eternului feminin.

În treacăt fie spus, ar trebui să existe un capitol special în istoria omenirii pentru mood swings, ca drept incontestabil al sexului frumos şi plictisit. Este, la urma urmei, dacă nu chiar motorul ce face universul să meargă, măcar şutul ocazional în fund.

Şi chiar dacă limba română nu a catadicsit să-i confere o expresie pe măsură, i-a acordat totuşi ultimul cuvânt: „d-aia”.


Acest articol este disponibil în numărul 3 al revistei Cockaigne. Pentru mai mult conținut, vizitați cockaigne.ro.