De ce New York-ul doar pare romantic

Sursa: Cockaigne

New_York_City_Anca Tenea

De Anca Ţenea

Era Valentines Day și de data asta nu mă deranja deloc. De obicei înțep din privire toate baloanele roz, care apoi îmi închipui că se sparg pe fețele îndrăgostiților ieșiți în locuri publice să își sărbătorească intimitatea. Dar în ziua aia am rămas imună la toate inimioarele de pe străzi, pentru că erau străzile New York-ului. Eram – cum se poartă să spunem – zen, mă simțisem bine în locul în care trebuia să ajung pentru job, mă târâsem admirativă prin câteva muzee de artă, îmi cumpărasem chiloți și creme și eram fericită că pot să mă plimb singură pe străzile alea tari din filme.

După cum spuneam, totul era minunat în ziua aia, inclusiv o ciorbă pe care o sorbeam ca o doamnă dintr-o cutie de plastic, pe o terasă modestă de pe Brodway – voiam cu orice preț să văd americani în mediul lor, chiar dacă trebuia să mănânc la 3 grade. Și cum mă delectam eu cu această supă insipidă, trece pe lângă mine un tip de cotul căruia stătea atârnată (și fericită) o bătrână la vreo 90 de ani. Bărbatul mergea încet, suficient de încet încât să mă fixeze cu privirea. L-am admirat pentru cel mult două secunde pentru generozitatea de a căra-o pe bătrână și mi-am vazut în continuare de mâncare.

Termin supa și plec, și mai fericită (ca un român adevărat, veselie cu burta plină) către Rockefeller Center, convinsă că trebuie să mă urc acolo. După o vreme simt că mă bate cineva pe umăr. „La naiba”, mă gândesc, ”aștia au cerșetori chiar insistenți”. Mă întorc. E însoțitorul de mai devreme al bătrânei, care îmi zâmbește și mă întreabă fâstâcit: „Sorry, were you on Brodway 40 minutes ago? I think I saw you eating…”. Până să îl întreb ce vrea, mă fâstâcesc și eu și îi spun că da. Recunoaște că i se pare ciudat să mă abordeze așa, dar că m-a văzut din nou și că voia să mă întrebe de vorbă.

Urmează discuția tipică de genul „de unde ești și ce cauți aici”, face glume despre mine, cum că aș fi o comunistă venită în spionaj, îmi povestește că bunica lui face în curând 100 de ani și că o duce frecvent la filme și la spectacole, mă sfătuiește ce să mai vizitez în cele 4 ore pe care le mai am la dispoziție și, ușor ușor, mă trezesc că se transformă în ghidul meu la Saint Patrick’s Cathedral, o bibliotecă și vreo două străzi. Mi-a povestit că și el a scris cândva, ba chiar la reviste pentru bărbați și că a colaborat cu New York. Ce să mai, un om deștept, îmi spun eu. Unul care vrea să învețe română, pentru că mă pune să îl învăț câteva expresii. Asta da ciudățenie: ce om întreg la mine ar vrea să știe limba unei țări care nu e țară, ci sat din Africa, după cum cred unii?

Nu îi convine banalul „ce faci” și vrea să știe cum se spune la „kiss”. Ca o pudică de la pension, mă îmbujorez și îi spun că trebuie să plec și că el ar trebui să ajungă la birou. Brusc, ne oprim față în față, la un metru distanță, cu niște zâmbete pe care eu nu le mai experimentasem dintr-a doua. Îmi cere adresa de mail, îi întind o carte de vizită, intimidată și dorind să fug cât mai repede, el scoate un carnețel, rupe o hârtie și își scrijelește numele și mail-ul. Niciunul nu spunea nimic pentru câteva secunde și apoi îmi zice, foarte ciudat, că și el e semi-român: stră-bunicul lui era din Bucovina. Mă mir fără să mai verbalizez nimic și îi trântesc un ”see you” sec.

După ce am ajuns acasă, l-am google-it și primul articol scris de el pe care l-am găsit era unul despre sex, în care povestea despre cât de fructuos este jocul de roluri în partidele incendiare. Făcuse un experiment cu prietena lui, care se transformase în franțuzoaică roșcată și focoasă pentru el, ca să îi șoptească la ureche, cu respirație caldă, despre atmosfera umedă din încăpere. La un moment dat, și-a asigurat cititorii de beneficiile experimentului: „aveți încredere în mine, am doctorat și am publicat 7 lucrări despre orgasmul femeilor”. Mouse-ul mi-a fugit din mână, ochelarii mi s-au aburit și coatele mi s-au așezat pe Esc, CTRL și Shift. Eram impresionată. Doar că a recunoscut după câteva rânduri că glumește.

Întâlnisem, deci, în orașul în care sute de mii de oameni mișună pe străzi, un român specialist în sex și eu mă speriasem de el. Norocul meu că stau cu prost cu romantismul, că altfel cine știe ce semne aș fi crezut că îmi trimite Sfântul Valentin. Așa, a rămas cel mai simpatic nepot de femeie de 100 de ani care mi-a fost cel mai bun ghid pentru câteva ore în New York.


Acest articol este disponibil în numărul 3 al revistei Cockaigne. Pentru mai mult conținut, vizitați cockaigne.ro.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *