Pândă

Sursa: Decât o Revistă

ACT_Trivia_Love Story_Img

– de Bogdana Butnar
– ilustraţie de Alina Filipoiu

Trenul se zdruncină pe şine în drum către Bucureşti şi eu stau la pândă, fixând cu obstinatie placajul de sub patul lui. Ne-am luat cuşetă şi el doarme în patul de sus pentru că mie mi-era frică să nu cad din pat în somn, iar el vrea să se odihnească, deci nici nu s-a pus problema să dormim împreună. Nu dormim în acelaşi pat aşadar pentru că suntem oameni mari, cu nevoi şi probleme şi vieţi complicate şi n-are rost să ne pierdem vremea cu chestiuni romanticoase (cum îmi doresc eu în secret).

Trenul este îngrozitor de zgomotos. Nu am dormit deloc pe drumul spre Budapesta şi acum, la întoarcere, e şi mai complicat, pentru că e zgomot de la oamenii care nu mai dorm, e zgâlţâială şi eu stau la pândă. Plecasem împreună în ceea ce peste doi-trei ani avea să se numească city break, el cu un rucsac mic, eu cu o valiza prea mare. El asigurându-mă că va fi okay dacă lipsim luni de la birou, eu cărând după mine o grămadă de aşteptări acumulate din combinaţia nefastă intre imaginaţia mea hiperactivă şi un cerc de prietene cu gărgăuni la cap.

Nu face nicio mişcare. De când ne-am urcat în tren s-a spălat tacticos pe mâini, m-a sărutat scurt şi s-a urcat direct în patul de sus, unde doarme. Sau cel puţin aşa cred, pentru că nu văd nicio mişcare prin placaj. Mă gândesc că dacă îi cade prin somn mâna peste marginea patului, aşa cum văd eu în filme, pot să îl ating şi să primesc o confirmare. Aşa că pândesc mâna.

Patul de tren miroase ciudat şi asta nu mă ajută deloc. Oricum sunt frântă de oboseală, pentru ca n-am dormit nici în tren la dus, nici la pensiunea cochetă din Pesta unde ne-am luat cameră şi nici acum. E greu sa stai la pândă aşteptand să vezi ceva care oricum nu are definiţie. în teorie e simplu: eu îl iubesc pe băiatul asta rău de tot şi el mi-a zis că vrea să meargă cu mine un weekend la Budapesta, ne-am luat cameră împreună, am mers cu trenul împreună, ne-am plimbat de mână prin oraş, am mâncat gulaş la un restaurant care arăta pe interior ca un submarin. În practică lucrurile sunt mai complicate pentru că eu nu ştiu sigur dacă mă place, nu înţeleg de ce lucrurile nu se întâmplă ca în filmele pe care le-am văzut la Turner Classic Movies (chiar dacă la pensiune aveam şi un pian în cameră) şi îmi petrec fiecare secundă în care suntem împreună, la pândă, gata să primesc şi să decodez mesaje. El mănâncă, bea bere, se uită tăcut la cladiri, mă ţine de mână, merge mult pe jos, noaptea se foieşte uneori prin somn. Eu mă întreb.

Trenul trage în gară la Bucureşti şi am impresia ca nu o să-mi mai iasă niciodată mirosul ăla ciudat de cuşetă din păr. El are ochii mici de la dormit, dar îşi împacheteaza atent lucrurile şi coboram împreună din tren. Încetinesc voit pasul ca să văd din urma lui în ce direcţie se va duce. Mergem acasă la el? Merge doar el? Să merg şi eu? Se întoarce şi se uită întrebător la mine, iar eu îl reped:

„Păi eu mă duc la mine. Vorbim. Pa.”

Nu-i mai dau ocazia să răspundă ceva. Smucesc valiza şi mă duc către gura de metrou. Nu-i mai răspund la telefon. Mai bine aşa. Obosisem să stau la pândă cât el dormea, mânca, se uita la clădiri şi mă ţinea de mână.


Acest text a apărut într-o serie de eseuri publicate în februarie pe decatorevista.ro. Le găseşti pe toate căutând pe site: „despartire”. Textul este disponibil în numărul 11 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *