N‐am cuvinte (Ziua 5)

Sursa: Decât o Revistă

< N‐am cuvinte (Ziua 4)

DoR #10_N-am_cuvinte3

– de Tea Teodorescu

– ilustrație de Tudor Vintiloiu

O prezentatoare de radio, mamă şi soţie, ia o săptămână de repaus vocal.

Ziua 5. Incredibil, dar Bestia înţelege din semnele pe care i le fac. Şi azi, ca şi ieri, am petrecut o oră dimineaţa singuri‐singurei. Ta‐su e responsabil cu eventualele sculări pe timp de noapte, aşa că dimineaţa „îşi înghite gălbenuşu’” mai mult. În timpul ăsta, eu şi Bestia comunicăm: bat cu palma pe scaun, sau pe jos, el se aşază, îi arăt „na‐na” cu arătătorul – ştie c‐a făcut ceva rău, se răsteşte la mine că nu‐i convine sau uneori chiar abandonează prostia pe care o face. Îmi strâng buzele şi‐i arăt nas, obraz, frunte şi Bestia pupă tot. Fac un cleşte din degetul mare şi arătător, ştie că e de joacă în pat şi fuge repede să se arunce între perne. Mai mult, a început să facă şi el semnele lui: Tudor îl întreabă dacă vrea la baie, iar el simulează o clăbuceală pe burtă.

Şi tot azi, ca s‐o fac lată de tot, am mers la o conferinţă de presă la inaugurarea unei superclinici stomatologice. Îi promisesem unei prietene care s‐a ocupat de organizare, înainte să decid să tac.

Până să înceapă conferinţa propriu‐zisă a avut loc socializarea între colegii de presă, organizatori, o cafea, o bârfă, un schimb de contacte. Eu – nimic. Am băut o cafea cu lapte, făcând ochii roată. Sigur am părut cea mai fiţoasă‐cu‐nasul‐pe‐sus‐încrezută‐nesimţită persoană de acolo. Mi‐am dat seama de asta pentru că stăteam singură la măsuţă, iar lumea îmi punea în faţă (o singură persoană m‐a întrebat dacă se poate) toate paharele goale, ceştile de cafea pe jumătate băute şi farfuriile de hârtie cu resturi de croissante.

După ce am ascultat cuminte ce‐au avut de zis oamenii cu clinica, am crezut că scap. Dar nu. Unul dintre medicii de acolo, un ortodont, a venit, s‐a prezentat şi mi‐a zis că‐mi stă la dispoziţie dacă am întrebări. Aveam, dar i‐am scris pe carneţel că‐s în pauză vocală şi dacă e de acord să‐i scriu nişte întrebări, iar ea să‐mi răspundă. A zis: „Sigur, da. Va trebui să vorbesc şi mai tare sau vorbesc normal? Înţelegeţi, da?” Am dat din cap că „da”. Oricum, a fost nostim. Eu scriam cât de repede şi citeţ puteam, iar ea silabisea ca la clasa I. Şi ea tot un fel de Tudor: în loc de „I” mare citea 7, „g”‐ul era 6.

La întoarcere, spre casă, în metrou, am refuzat să dau indicaţii unei persoane care mă întreba ce să ia ca să ajungă la Victoriei. Decât să zâmbesc tâmp şi să ridic din umeri, mai bine fac pe nesimţita.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *