N‐am cuvinte (Ziua 4)

Sursa: Decât o Revistă

< N‐am cuvinte (Ziua 3)

O prezentatoare de radio, mamă şi soţie, ia o săptămână de repaus vocal.

– de Tea Teodorescu

– ilustrație de Tudor Vintiloiu

DoR #10_N-am_cuvinte3

Ziua 4. Am încheiat ziua cu o răsteală, da’ răsteală pe bune, cu voce cu tot, la domnu’ care a venit de la Electrica să citească contorul. A venit la ora 20:15, fix când Tudor îl înghesuia pe Alex în cameră, să‐l adoarmă. Băi, frate, asta e oră de venit? Plus că s‐a aruncat în uşă cu pumnii de ziceai că‐i la el acasă. În fine, mi‐au ieşit cuvinele fără să mă gândesc: „Sssstttttt, am un copil mic care doarme. Sau încearcă”.

Şi începuse aşa de bine ziua. Am stat la cafele cu Alex – el pe blat, eu la aragaz, l‐am aşteptat pe ta‐su să se dezlipească de pat cu sandvişuri bune‐bune, cu cremă de brânză, omletă şi bacon – totul în cea mai deplină linişte (din partea mea, că Bestia s‐a manifestat cât doi).

Apoi, după ce băieţii m‐au lăsat să fiu eu cu mine la bucătărie şi după ce am gătit la trei ochiuri din patru plus cuptor, am luat băiatul mai mare şi am ieşit în oraş. Soacra a rămas cu junghiul mic.

Astăzi chiar am interacţionat cu oameni. Mi‐am luat cercei pentru găurile din urechi care erau fără, am probat blugi, am cerut ochelari să găsesc o ramă perfectă. Nu m‐am ales cu nimic. Doar cu reacţiile oamenilor, care s‐au comportat ciudăţel. Tipul de la cercei şi accesorii pentru piercinguri era mai mult cu ochii în pământ şi‐mi urmărea degetele de pe vitrină, care cereau una şi alta, tipa cu blugii vorbea mai mult cu Tudor, deşi eu eram aia care proba, iar vânzătoarea de la ochelari zâmbea larg de tot, un pic exagerat, şi se uita numai la buzele mele. Ea a fost cea mai drăguţă. În rest m‐am simţit destul de prost. Mi s‐a părut că încurc oamenii vorbind prin gesturi şi semne.

Stând la cratiţă, am avut timp să mă gândesc şi să regret că nu m‐am internat o zi‐două la Victor Babeş. Ăia fac internări pentru ăştia cu repaus vocal, mi‐a zis ORL‐istul şi mi‐a şi recomandat s‐o fac şi eu, pentru că e greu să taci de tot când eşti acasă. M‐am gândit însă la băieţi, că rămân ai nimănui. Totuşi ce frumos ar fi fost la spital: muzică în urechi, cărţi bune, internet pe stick şi laptop plin cu toate filmele bune pe care nu mai apuc să le văd. Vise, taică, vise.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *