Apropo de biciclete

Sursa: Decât o Revistă

DoR 12_Apropo de biciclete_image
– de Oana Băcanu

Cum m-am împrietenit cu tata pe Facebook

Se spune că mersul pe bicicletă e uşor, nu se uită niciodată. Dar ce te faci dacă nu l-ai învăţat şi ai trecut de mult de vârsta la care nu ţi-e frică să-ţi juleşti genunchii? Invidiam familiile care mă depăşeau pe stradă, în tandem, sau câte trei – mama, tatăl şi cu piciul. De fiecare dată când vedeam biciclişti care pedalau ca şi cum roţile alea erau o continuare firească a propriului corp îi priveam cu jind şi mă întrebam de ce nu pot să fac acelaşi lucru.

Pe 26 martie 2011 am hotărât să fac ceva în legătura cu asta. Aveam 25 de ani şi era timpul să învăţ să merg şi eu pe bicicletă. Nu era foarte cald afară, dar aveam balerini roşii, asortaţi cu o cămaşă în carouri. Nu purtam însă cea mai bună dispoziție; căzusem în găleată, cum îmi place mie să mă vait. Îmi plac de mor dramele, cu cât mai adânci şi mai serioase cu atât mai bine. Clasicii ruşi le scriu după inima mea. Uneori, ajung să cred că dacă nu trăiesc o dramă, mi-o scriu singură în gând. Lidia, prietena care mă bătuse la cap să nu mai privesc bicicliştii de la distanţă, mi-a dat întâlnire în parc, la coadă la centrul de închirieri biciclete. Am stat la rând vreo 30 de minute, lipite de oameni aleşi parcă după inabilitatea de a-şi completa corect datele din buletin.

Până la urmă am primit o bicicletă galbenă, la fel ca restul, cu coşul strâmb. Am încălecat-o, dar de fapt cred că m-a luat pe sus. Obraznică fierătaie! În parcul Tineretului, sâmbăta, nu ai cum să păstrezi distanţa regulamentară faţă de semenii tăi, nici măcar pentru siguranţa celorlalţi, cu atât mai mult când pedalezi. Slavă Domnului că am picioarele lungi, pentru că maneta de frână nu o deosebeam de celelalte manete de pe ghidon. Lidia nu mi-a dat voie să cobor; am „vâslit” cu cracii pe lângă roţi, până pe o potecă mai ferită. Acolo am descoperit că pot să ţip, să cad şi să intru în garduri fără pic de pudoare.

„Aoleu, ai 30 de ani şi nu ştii să mergi pe bicicletă!”, mi-a strigat un tip.
M-am întors, ofuscată: „Nu am împlinit nici 26, fraiere!”. M-a costat 30 de lei vanitatea, pentru că în căderea liberă pe asfaltul denivelat de pe marginea lacului, am îndoit reclama cartonată ataşată de roata bicicletei. Cum s-a întâmplat, nu ştiu. Ştiu că fix în minutul în care am pedalat vreo două-trei roţi neîntrerupte, mi-a trecut prin faţa ochilor imaginea tristă a lui Fram, ursul polar de la circ, care se învârtea aiurea în arena circului, la porunca lui Dem Rădulescu. M-a ambiţionat să continui. Doar n-oi fi eu mai proastă ca ursu’. Învăţatul biciclistului presupune în general nişte roţi ajutătoare, un tată care să te împingă de la spate până să îţi dai seama că mergi singur şi-l laşi zâmbind mândru în urma ta.

Nu şi pentru mine.


Acest articol este disponibil în numărul 12 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *