Arhiva lunii mai 2013

ASTA≠ESTE (5 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (4 / 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

Între timp, am început să joc mai mult pe scena naţională şi încrederea mea în viitorul unei societăţi civile româneşti organizate a trecut de la sarcastic la mai rău. Sarcastic, pentru că eu cred în puterea cetăţenilor şi nu am găsit foarte multe ONG-uri naţionale serioase care să se conecteze în vreun fel cu indivizii. Paranteză: nu cred în societatea civilă fără mandat cetăţenesc – fără un grup de oameni care te roagă şi te sprijină să conduci. Societatea civilă înseamnă schimbarea comportamentelor. Înseamnă mobilizarea oamenilor. Uitându-mă la majoritatea societăţii civile de atunci, la acele ONGuri mai mari, cunoscute, vedeam oameni care vorbeau cu sine despre sine. Nu că nu mi-ar plăcea să vorbesc despre mine (evident), dar la ce bun dacă nu a întrebat şi nu ascultă nimeni?

Mai erau şi cercetătorii şi birocraţii care luptă pentru legi noi şi reformă şi pot argumenta că sunt think tankuri şi că nu trebuie să discute cu oamenii de rând. Super, am înţeles şi sunt de acord că, în ultimă instanţă, societatea civilă trebuie să conteste legile care trebuie contestate şi să creeze altele noi bazate pe interesul oamenilor. Dar schimbarea legilor fără schimbarea oamenilor de rând, oricât ai legifera moralitatea, pare uşor îndoielnică.

Care cred că ar fi o soluţie? Simplu. Taie toate finanţările timp de un an şi vezi cine supravieţuieşte. Cred că ar dispărea peste jumătate din societatea civilă actuală. Mă întreb dacă ar observa cineva.

Am devenit mai rău decât sarcastic pentru că am văzut societatea civilă purtându-se în moduri complet necivilizate şi antisociale. Înjunghiindu-se pe la spate în cursa pentru fonduri şi prestigiu. Organizaţii care din lăcomie sabotau intenţionat procesul şi care nu înţelegeau că îşi tăiau craca de sub propriile picioare. Am păţit-o chiar eu. Am petrecut jumătate de an, mult timp şi bani, dezvoltând un mecanism de strângere de fonduri pentru ONG-uri româneşti, doar ca să fie piratat pentru că cineva ştia pe cineva din interior. Asta înseamnă societatea civilă – să furi.
Aceste comportamente duşmănoase pervertesc puţina încredere pe care ne putem baza şi ne fac să arătăm ca nişte bebeluşi care plâng pentu bomboană în loc de factori de schimbare socială maturi.

Nu spun că nu existau şi ONGuri grozave, sau lideri, sau microfapte bune. Doar că nu am găsit foarte multe la nivel naţional.

Apoi a început să se întâmple ceva interesant – societate civilă de la firul ierbii, iniţative hippy veritabile care nu ştiu exact unde merg dar cred că vor ajunge oricum acolo. Pline de energie şi viaţă şi naivitate – iniţiative pe care merita să mai stau să le urmăresc.

Uitându-mă la ce s-a schimbat, factorii principali pe care îi văd sunt organizaţia studenţească AIESEC şi Facebook. AIESEC pentru că par că spală bine creierele oamenilor întru speranţă şi optimism (şi pentru că cei care conduc majoritatea organizaţiilor pe care le-am văzut pe calea asta au o legătură directă cu AIESEC). Facebook pentru că a ajutat oamenii să găsească şi să se conecteze cu grupuri care credeau în aceleaşi lucruri. Dacă o persoană e nemulţumită, poate se formează un grup cu un „like”, poate creşte şi se formalizează, poate devine un Let’s Do It, Romania!.

Câţiva ani mai tarziu, am ajuns să stau la masă cu ambasadorul SUA Mark Gitenstein, încercând să-l conving să facă nişte PR pentru TechSoup, a doua organizaţie pe care am înfiinţat-o aici – facem legătura între ONG-uri şi tehnologie. Cu toată tehnologia din România şi investiţii americane serioase, a părut o idee firească. Ambasadorul m-a întrebat despre ce ar putea vorbi. Ce faci într-o societate post-democratică în care societatea civilă nu are mandat de la cetăţeni? În care corupţia pare necontrolabilă şi statul de drept e flexibil? Te întorci la rădăcini. Baţi la uşi şi îi întrebi pe oameni ce au de gând să facă.

Aşa că ne-am deschis un loc virtual de joacă, competiţia ReStart, şi am început să batem la uşi virtuale, întrebând pe oricine din online dacă vrea să se joace cu noi. Desigur. Şi vecinii? Poate. Interesant. Cumva, ReStart era diferit. Oamenii erau mai dispuşi să creadă că s-ar putea să funcţioneze. Cred că pentru că am pus tehnologia să se bată cu corupţia. Şi orice bunică ştie că nepotul ei e un hacker bun.

ReStart e un concurs de idei, le căutăm pe cele mai bune şi le accelerăm dezvoltarea, de la concept şi până la lansarea de noi site-uri şi platforme. Ni s-au alăturat tot felul de oameni. IT-işti tineri, activişti veterani şi oameni ca Răzvan şi Monica. Ei sunt printre preferaţii mei. Ea a lucrat în IT şi acum este o mamă casnică, el vinde maşini de spălat. Amândoi se apropie de 50 de ani, exact genul de oameni pe care societatea civilă îi crede prea bătrâni, prea blazaţi ca să aibă grijă de ţară. La începutul campaniei erau adulţi furioşi. Nu puteau să meargă pe jos cu copiii la şcoală din cauza maşinilor parcate pe trotuar. La final, erau lideri ai schimbării sociale, concurând cu profesioniştii în domeniu, propunând ideea lor pentru un Bucureşti mai bun. Nu au câştigat. Nu au primit bani. Dar tot şi-au făcut site-ul, www.orasulmeu2020.ro. Au eliberat cel puţin o stradă şi i-au ajutat şi pe alţii să-şi facă site-uri. Sunt exemple pentru ce înseamnă să fii civil şi social. Răzvan şi Monica sunt „asta” dar nu „este” şi asta a însemnat pentru mine locul de joacă ReStart.

Ei nu se consideră nişte ONG-işti şi nici nu le pasă de termeni ca „sustenabilitate”. ReStartiştii sunt punkeri şi hackeri şi mame şi hipsteri şi unchi şi copii. Sunt birocraţi care, pe lângă cifre, au ieşit să se joace cu oameni. Sunt enervaţi de mersul lucrurilor şi comunităţile pe care le creează în jurul lor online sunt baza pentru ce va urni ţara asta. Nemulţumirea lor va genera schimbare, cu victorii mici, cum ar fi să facă poliţia să-l amendeze pe şmecherul care care parchează pe trotuar. Sunt cetăţeni activi, care activează cetăţeni şi care sfidează „asta este”. Am fost mândru să fiu cu ei pe scena galei ReStart de anul trecut. Ceva funcţionase. Toţi ne-am simţit ca nişte supereroi în seara aia.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (5 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (4 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Câteva zile mai târziu, pe drumul spre Buftea, unde se filmează Vocea, am numărat cel puţin 10 panouri cu Smiley, câinele‐bondar şi sloganul „Pe net nu trebuie să fii Smiley ca să fii popular”. Ştiu bine cât de popular e Smiley – cel mai mare fan al lui pe care‐l cunosc e Cezar, fratele meu, un puşti blond de 13 ani. Pentru el şi colegii lui din clasa a şasea de la Colegiul Naţional din Iaşi, Smiley e un model. Îl văd peste tot, pe panouri publicitare, la televizor, pe YouTube, ştiu că are succes, îi ştiu piesele pe de rost şi vor să ajungă ca el: celebri, cool, cu bani şi‐o prietenă frumoasă.

„Nu mi‐am dorit niciodată să fiu un model”, mi‐a spus Smiley la un moment dat. „E foarte important ca generaţia nouă să‐şi aleagă bine modelele, care pot fi oricine, tata, mama, vărul, dar nu de la televizor. Eu nu vreau să fiu model, am şi eu defectele mele. În povestea mea, şansa, Dumnezeu, joacă un rol foarte important. Eu sunt doar un om care a ştiut să profite de fiecare şansă, muncesc extrem de mult, extrem de mult, în toate părţile.” Tot atunci mi‐a povestit despre Robin Sharma, un coach pe care l‐a văzut la o conferinţă şi mi‐a explicat teoria geniilor care nu se nasc, se fabrică. „Dacă munceam mai mult, probabil ajungeam chitarist, dar n‐am făcut alea cinci ore de lucru pe zi. Am ajuns cantautor…”

Când l‐am întrebat cum se simte când se vede multiplicat de‐atâtea ori pe stradă, la televizor, în presă, mi‐a spus că pur şi simplu nu‐şi mai observă propria imagine. „Nu mai sunt atent deloc, prima oară m‐am uitat, am zis oaaa! şi atât.” Pentru el, supraexpunerea e efectul secundar al unei munci susţinute. „Citeam într‐o zi despre Stones (bine, nu ne comparăm) că ei n‐au infirmat niciodată nimic din tot ce s‐a scris despre ei. Până la urmă, muzica contează cel mai mult.”

La filmări la Vocea m‐am dus pentru că eram curioasă: cum se face un show bun, cum e publicul, cum e Smiley. Taxiul m‐a lăsat la poartă, aleile de la Buftea erau pustii, toată lumea era probabil pe platou. Terry Gilliam şi Christoph Waltz erau prin zonă, asta dacă nu cumva filmau prin oraş. Am stat vreo şase ore, până seara târziu. Filmările începuseră deja, publicul aplauda stârnit de cineva din echipă sau luat pe sus de entuziasmul propriu, Monica Anghel îl mângâia uşor pe Brenciu pe spate, concurenţii veneau unul după altul, era etapa duelurilor şi unul din doi părăsea competiţia. Pavel Bartoş spunea poante (a fost şi ceva cu ICR‐ul şi căluşarii), se făceau pauze puţine şi se filma „pe bune”, fără retuşuri semnificative sau repetiţii.

Smiley era tot cu geacă neagră de piele şi converşi. N‐am vrut să‐l deranjez şi i‐am trimis un SMS: „am ajuns şi eu la filmări. să alegi bine. luiza”, la care mi‐a răspuns „:))))) aleg bine.” Cât am stat pe scaun, în spatele sălii, şi‐am privit toată desfăşurarea de forţe, mi‐a trecut prin minte că Smiley e de partea bună a pop‐ului şi că trebuie neapărat să scriu asta.

La finalul uneia dintre pauzele de filmare, Smiley s‐a uitat în sală, m‐a văzut, mi‐a zâmbit şi mi‐a făcut cu mâna, şi atunci, fix ca‐n filme, toţi spectatorii s‐au întors ca să vadă cui îi face cu mâna Smiley. Titlu: ŞOCANT! În timpul emisiunii Vocea României, Smiley i‐a făcut cu mâna unei jurnaliste de la Dilema Veche!

M‐am întors acasă pe la 10 seara, într‐un autocar pentru spectatorii veniţi la filmări. Şoferul pusese un CD cu Gaşca mea nu poate să stea liniştită, fetele cântau şi‐şi verificau Facebook‐ul, şi eu eram pop‐euforică. Până la urmă, nu poţi să pricepi un John Cage dacă nu mai bagi şi‐un Prince din când în când şi nici n‐are rost să trăieşti toată viaţa închis între patru pereţi cu Arvo Pärt, când poţi să ieşi seara‐n oraş cu Beyoncé. Nu cred în povestea cultură înaltă vs. cultură pop, cred doar că există mai multe feluri de muzici şi că eşti liber să le potriveşti cum îţi place.

„Cea mai mare bucurie e când văd că oamenii se distrează, zâmbesc, râd”, mi‐a zis şi Smiley. Iar asta, uneori, e tot ce contează.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Concursul de review-uri continua!

Pentru ca mai multi utilizatori ne-au scris ca abia si-au instalat aplicatia si nu au timp sa o testeze pana luni, 27 mai, ne-am gandit sa extindem perioada de inscrieri pana la data de 3 iunie. Castigatorii vor fi anuntati pe 7 iunie. Asadar, butonati! Mai aveti o sansa la premii:

  • Locul 1: Tableta Samsung Galaxy Tab2 P3110 7″, 8GB, Wi-Fi, Android 4.0, Titanium Silver 

GalaxyTab2

 

Continuarea

Curator de serie (3 / 3)

Sursa: Decât o Revistă

< Curator de serie (2 / 3)

Povestea celui mai bun blog românesc de fotografie.

– De: Gabriela Piţurlea
– Fotografie de: Claudiu Popescu

DoR-Nimigean

În 2011, Nimigean a lansat o revistă online de fotografie numită Love Issue (pentru că era despre dragoste şi despre issues). Acum, după şase numere şi după ce a observat că online oamenii dădeau conştiincios paginile în prima parte şi de la un punct se opreau, vrea să o şi imprime. Printul e o experienţă mai tihnită. „Aşa vreau să fie: o revistă pe care o răsfoieşti când eşti undeva şi te relaxezi, departe de internet.”

Pariul lui Nimigean e aparent simplu: are nevoie de 500 de oameni dispuşi să cumpere în avans revista. Dacă va reuşi, Love Issue va ajunge în Australia, Anglia, SUA, Franţa, Olanda, Canada, şi va cuprinde atât proiecte româneşti – cum e unul făcut de Ioana Cîrlig la închisoarea Tîrgşor – cât şi străine, cum ar fi o serie de-a lui Rankin cu oameni care se sărută.

Dar mai mult de-atât, dacă se întâmplă, dacă oamenii au încredere în ce face Nimigean, dacă feedback-ul va fi constructiv şi dacă va descoperi că poate câştiga nişte bani din asta, poate visul lui, crescut odată cu cel mai bun blog de fotografie din România, se va putea întâmpla mai degrabă mai devreme decât mai târziu.


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

ASTA≠ESTE (4 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (3/ 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

În seara dinaintea primei clăci, m-a intervievat televiziunea locală. Hotărâserăm să reparăm cinci locuri de joacă din cinci cartiere, pentru că se pare că eram incapabili să o luăm pe calea mai uşoară. Reporterul mi-a zis că totul sună minunat dar n-o să vină nimeni. Tu o să vii?, am întrebat. Sigur, mi-a răspuns. A doua zi dimineaţă la opt, eram în piaţa centrală. Tricouri, pensule, mănuşi de cauciuc, toate necesarele, toate donate. Reporterul era acolo când au venit cei 150 de oameni. I-am dat o pensulă.

M-a sunat săptămâna următoare, să mă întrebe dacă am pus de altă clacă. Cică l-ar fi sunat primarul să-i spună că nişte puşti au început să amenajeze un teren de baschet într-un canal de asanare. M-a întrebat dacă aş putea să-i opresc. Poate, dacă aş fi ştiut cine sunt. Weekendul următor, în alt episod de clacă-spontană, un grup de pensionari s-a adunat cu o ladă de bere şi-a început să repare lucruri.

Primarul a hotărât că am putea fi utili, aşa că ne-a rugat să sondăm comunitatea în legătură cu renovarea unui parc foarte public. Apoi, când trebuia să intre el în acţiune (cu munca adică), a lăsat-o baltă. Asociaţiile de bloc, obişnuite deja cu clăcile de weekend, fie ele organizate de noi sau pe cont propriu, au început să faca presiuni. Primarul m-a sunat un an mai târziu: Deci facem parcul ăla împreună? Şefii asociatiilor de locatari cu care ai făcut sondajul spun că n-o să fiu ales dacă nu îşi primesc parcul.

Oh, nu, domnule primar, îmi pare rău să aud asta. Publicul cere să vă respectaţi promisiunea? Asta este, domnule, asta este.

Aşa e „asta este” pe care-l vreau.

Mi-a plăcut să lupt cu „asta este” în feluri mici şi să creez acele locuri  în care oamenii au privit în jur şi şi-au văzut vecinii, şi-au sfidat cele mai elementare prejudecăţi şi percepţii şi au privit lucrurile puţin diferit. Pe măsura ce fundaţia comunitară a crescut, ajungând la cinci angajaţi, 5.000 de familii care donează în fiecare lună, aproximativ 300.000 de dolari şi vreo 60 de finanţări pe an care deservesc mii de voluntari şi beneficiari, mi-a devenit tot mai clar că comunitatea prelua controlul şi munca mea acolo se apropia de final. Eram tot mai convins că genul ăsta de muncă este foarte important în România (şi oriunde altundeva, de altfel) – organizaţii şi instituţiii şi fapte care le amintesc oamenilor că ei sunt fundamentul societăţii. Să devină conştienţi de propria putere de a schimba lucruri şi să-şi facă ţara aşa cum vor. Aşa că, cu gândul la plecare, mi-am făcut cel de-al doilea tatuaj, simbolul clăcii noastre: o mână cu unelte în loc de degete şi conturul orizontului din comunitatea în care am construit-o.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Îmi place Smiley (4 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (3 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Pe Smiley nu‐l cheamă aşa şi‐n buletin, în cazul în care se întreba cineva.

Andrei Tiberiu Maria s-a născut pe 27 iulie 1983 în Piteşti, unde‐a crescut la bloc, într‐un apartament de două camere (asta până când a apărut fratele lui şi familia s‐a mutat), cu Pink Floyd, Alexandru Andrieş, Nicu Alifantis, Phoenix. Învăţa bine, se apucase de chitară pe la 10 ani, când a nimerit într‐o tabără cu elevi de la Liceul de muzică. Îi plăcea, fireşte, Michael Jackson, iar primul CD pe care şi l‐a cumpărat a fost Vangelis, Voices, album pe care‐l mai are şi acum pe iPhone. În liceu, şi‐a făcut o trupă cu nişte vecini, Millenium 3, pentru că aşa era moda pe‐atunci, „Suntem vecini de bloc, trebuie să avem şi noi o formaţie la scară”. Millenium 3 suna prost, dar nu conta, pentru că aşa au ajuns să lucreze cu Ioan Gyuri Pascu: „Gyuri este senzaţional, un munte de talent, am avut multe de învăţat de la el”, mi‐a spus Smiley cu o convingere care te face să cauţi repede pe Trilulilu Ţara arde şi să te‐amuzi la fel de mult ca prima dată când ai auzit‐o, în 1994.

Când era într‐a XII‐a şi luase o pauză ca să înveţe pentru BAC şi admitere, Smiley a fost chemat de CRBL, prietenul lui din copilărie, la o probă la Roton pentru un loc în trupa SIMPLU. Băieţii din SIMPLU făceau show cu (break)dance‐ul, dar le lipsea o voce ca să convingă radiourile să le difuzeze piesele. Vocea urma să fie Smiley. De fapt Andrei, pentru că de‐abia în timpul repetiţiilor cu SIMPLU, unde făcea poante, imita voci, râdea mult şi se distra amuzându‐şi colegii, i s‐a spus Smiley. Acum nu‐şi imaginează că ar fi putut avea vreun alt nume de scenă, i se pare că i se potriveşte de minune.

E singurul cântăreţ din lume care a obţinut de la compania care deţine marca Smiley dreptul de a purta numele ăsta. Iar dacă nu l‐ar fi obţinut, singura soluţie era să şi‐l treacă în buletin: Andrei Tiberiu Smiley Maria. De altfel, când l‐a oprit un poliţist ca să‐i ia carnetul (pe care i l‐a şi luat până la urmă), superiorul poliţistului a venit la maşină şi i‐a spus „Băi, Smiley, dacă ştiam că eşti tu, te lăsam în pace, dar trebuie să scrii în buletin, altfel n‐am cum să‐mi dau seama”. Nici Erroll Bennett, aka General Smiley, un reggae man destul de popular în Jamaica anilor ‘70, nu cred că şi‐a trecut în buletin numele de scenă. (Eu, dacă m‐aş apuca de cântat, mi‐aş spune Luiziana şi aş cânta blues‐uri vechi din delta Mississippiului.)

Şi aşa, încet‐încet, în loc să facă economie, aşa cum ar fi vrut el, medicină sau inginerie, cum şi‐ar fi dorit părinţii, Smiley a ajuns să facă muzică. Imediat după ce‐a intrat în SIMPLU, a fost băgat într‐un training camp intensiv de stat în cap, stat în mâini, răsuciri, salturi, pentru că şi vocea din trupă trebuia să ştie să danseze.

Acest lucru care i‐a prins bine, după cum aveam să constat la un concert la care‐am mers într‐o vineri noapte, în „documentare”, chiar dacă documentarea însemna, în cazul meu, Clubul Princess din Regie, nişte pantofi baby doll cu tocuri de nouă centimetri, o fustă scurtă marinière şi bretonul care‐mi stătea, în sfârşit, cum trebuie şi cerceii cu pană de păun ai unei prietene („ca să‐i placă lui Smiley”). Eram, în sfârşit, şi eu o prinţesă, deşi probabil era prima şi ultima oară când mergeam într‐un club din Regie.

După nişte suc de mere puternic alcoolizat, la ora două noaptea intram în clubul plin ochi de rochii scurte şi de indivizi cu sticle de Jack pe masă. Programul lui Smiley din ultimele zile fusese următorul: marţi filmări la Vocea, miercuri filmări la clip, joi Gala Media Awards de la Sibiu, vineri concert în Princess. În acea vineri, am văzut prima oară un pitic dansând pe‐un podium alături de nişte fete extrem de pricepute şi de dezbrăcate care‐au întreţinut atmosfera înainte şi după concertul lui. Pe la trei, dansatorii s‐au restras, şi pe scenă au urcat Smiley şi trupa – clape, tobe, chitară, formaţia completă. Antren, bună dispoziţie, hiturile pe care le ştie toată lumea, fetele filmând totul cu sfinţenie şi murmurând versurile din vârful buzelor, nişte Prince, nişte Black Eyed Peas. Când l-am întrebat mai târziu pe Smiley de ce n‐a cântat Plouă, mi‐a spus: „Mi‐am construit show‐ul de club foarte compact, nu te plictiseşti, nu stai jos. Nu vreau să fac experimente în locuri în care nu e cazul. Acolo unde oamenii vin pentru mine, cânt piesele de pe album, dar în club ştiu exact de ce am fost chemat, ştiu pentru ce cânt, nu ca să mă dau în stambă, ca să fiu ovaţionat, ci ca să distrez lumea. Dacă oamenii nu se distrează, înseamnă că nu mi‐am făcut treaba”.

Mi‐a plăcut luciditatea lui, siguranţa cu care punea lucrurile la punct. După concert, fanele s‐au îngrămădit să facă poze cu el, dansatoarele au revenitpe podium, iar eu am plecat, pentru că îmi ţiuiau urechile îngrozitor. Mi‐au ţiuit tot weekendul, nici nu mă mai auzeam vorbind, ceea ce nu m‐a împiedicat să cânt prin casă Dream A Little Dream Of Me.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Decât o colaborare

Decât o colaborare de care suntem mândri! De azi, Ştirili, aplicaţia care îţi oferă decât şi numa’ ce-ţi place să citeşti, îţi dă acces în exclusivitate la articole din cea mai cool revistă a momentului: Decât o Revistă.

În categoria „Exclusiv”, disponibilă pentru toţi utilizatorii, indiferent când şi-au instalat aplicaţia, vor fi publicate în premieră articole din urmatoarele numere ale revistei, dar şi unele dintre cele mai apreciate texte de la lansarea revistei şi până acum.

Continuarea

Ştirili cu articole super lizibile

Cautam si implementam zi de zi solutii pentru ca tu sa ai o experienta cat mai placuta cand citesti continut relevant pentru tine.

Stim cat este de enervant sa deschizi un articol si sa vezi multe reclame, sa inchizi una si sa se deschida alta. Este si asta o afacere profitabila si admirabila. Poate chiar sa fie utila. Poti sa descoperi un produs interesant de care ai nevoie, poti sa afli despre o afacere, dar uneori vrei sa citesti doar informatia relevanta si atat.

Incepand cu versiunea 2.0.4, Ştirili iti pune la dispozitie un buton care „curata” continutul relevant de informatiile suplimentare, pentru ca tu sa ai acces imediat la „doar, decat si numa'” ce te intereseaza.

Continuarea

Curator de serie (2 / 3)

Sursa: Decât o Revistă

< Curator de serie (1 / 3)

Povestea celui mai bun blog românesc de fotografie.

– De: Gabriela Piţurlea
– Fotografie de: Claudiu Popescu

DoR-Nimigean

De atunci, modul de funcţionare e cam acelaşi. Dedică site-ului cam două ore pe zi, are liste cu proiecte de revizuit, încearcă să posteze zilnic (a ajuns la aproape 1.000 de artişti). Trimite 3-5 mailuri pentru un răspuns afirmativ (unii fotografi nu răspund, alţii refuză; i s-a întâmplat şi să i se ceară bani.) În ultima vreme a primit tot mai des propuneri de postări – atât de la români, cât şi de la străini. Uneori e nevoit să refuze, alteori le dă feedback fotografilor pentru îmbunătăţirea seriilor. „Sunt mulţi care scriu: Salut, uite portofoliul meu. Eu intru şi mă uit, dar mi-ar plăcea să-mi spui mai multe despre tine, nu doar «Am cont pe flickr şi fac poze».”

Pe români îi scoate ocazional la o cafea de dimineaţă, ca să vorbească despre fotografie şi ce fac, dar nu mai mult: gaşca lui de prieteni nu cuprinde fotografii pe care-i pune pe site. În schimb, cunoscând atâţia oameni care fac lucruri OK, şi-a dat seama că poate să fie punctul lor de legătură.

La creşterea încrederii în ce face şi spune au contribuit, crede el, şi toate semnele bune din ultimul an şi ceva: premiul de cel mai bun blog de fotografie la RoBlogFest în 2011, includerea Oitzarisme pe o listă cu cele mai bune site-uri de fotografie făcută de o revistă străină de profil, aproape 3.000 de fani pe Facebook, faptul că mulţi fotografi români pe care-i apreciază i-au spus că face o treabă bună şi din ce în ce mai numeroasele întâlniri cu fotografi străini pe care i-a publicat.

Pe viitor îşi doreşte să se inverseze raportul existent acum pe site şi să publice mai multe proiecte româneşti şi mai puţine proiecte străine. Şi-şi mai doreşte, din ce în ce mai mult, ca la un moment dat să poată trăi din fotografie. Lucrează în DTP de la 18 ani, la aceeaşi firmă, care i-a dat pe de-o parte siguranţă, pe de alta relaxarea de a putea face şi alte lucruri. Dar se întreabă des cum ar fi să se dedice full-time curatoriatului şi promovării fotografilor români. Ar vrea să vadă mai multe cărţi de fotografie, mai multe participări la festivaluri bune din afară bazate pe proiecte şi nu pe o fotografie pe o temă, mai multă iniţiativă.

Un prim pas spre asta e Love Issue, ediţia tipărită.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

ASTA≠ESTE (3 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (2 / 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

Odorhei a fost într-adevăr altceva. Când oamenii mă întrebau cum mi se pare în România, glumeam doar pe jumătate spunând că nu ştiu, pentru că locuiesc în Odorhei. Singura dată când am auzit română acolo a fost când am fost tras pe dreapta pentru că vorbeam la mobil în timp ce conduceam. Când i-am dat poliţistului permisul de conducere american, a trecut şi el la maghiară.

Odorhei este o comunitate caldă, unită. M-am îndrăgostit de orăşel şi am decis să mă ocup serios de războiul între mentalitatea “asta este” şi puterea oamenilor care, deşi îl foloseau, nu erau multumiţi de rezultate. Deşi principalul meu proiect era la un ONG local care se ocupa de dezvoltarea rurală şi protecţia mediului, am început să vorbesc cu oamenii despre preluarea controlului asupra timpului şi spaţiului lor prin ce ştiu să fac mai bine – filantropie. Mai exact, o fundaţie comunitară. Fundaţiile comunitare înseamnă să strângi bani locali, de la localnici, pentru proiecte locale, oganizate de localnici. Să ajuţi oamenii să-şi dea seama că dacă aşteaptă guvernul să aibă grijă de ei, s-ar putea să aştepte mult şi bine.

De ce această expresie anume a filantropiei? Pentru că e ca un fel de bancă a binefacerii, neapărat bazată pe strângere de fonduri – or, comunitatea nu avea antecedente recente şi solide cu actul de a da, aşa că poate am vrut să văd dacă pot să schimb asta. Poate pentru că se pare că dintotdeauna m-am ocupat de strângerea de fonduri. Se pare că pe la opt ani, am citit un articol din New York Times despre cineva care a alergat un maraton caritabil. Şi-am zis că o să fac şi eu asta. De ce? Ca să-mi plătesc facultatea. Planul? Să dau un anunţ: copil sărac, are nevoie de bursă, vrea să alerge pentru ea. N-am ajuns să alerg maratonul (din cauza vârstei minime), dar n-ar fi fost de mirare dacă părinţii mei liberali stângişti şi extrem de educaţi mi-ar fi zis, „Dă-i bătaie”. Doar au trăit ani de zile în jungla din Honduras, punând pe picioare cooperative, şi m-au dus să copilăresc în Botswana.

Am continuat să mă joc cu strânsul de fonduri, câştigând premii pentru vânzarea de chestii din uşă-n uşă pentru acţiuni şcolare, până când, cât eram încă la facultate, am început să conduc primea mea organizaţie de dezvoltare a comunităţii. Am absolvit teatru şi flaut clasic şi am plecat din şcoală ştiind că nu vreau să fac niciuna dintre ele – nu pot să stau toată ziua într-o sală de repetiţii şi actorii sunt plictisitori la petreceri.

În următorii câţiva ani, a început să mă intereseze mai mult decât milioanele de dolari pe care echipele mele şi cu mine le strângeam. Ce reprezentau banii ăia? Cum reflectă dolarii capitalul social? Cum comunică ei o investiţie în umanitate şi în Bine şi cum îi poţi face pe donatori, mari şi mici, să simtă că, dincolo de a da, sunt parte importantă din ceva? Cum faci ca, şi dacă dau foarte puţin, să se simtă la fel de respectaţi ca cel care a dat un milion de dolari?

Eram încă voluntar Peace Corps când am înfiinţat Fundaţia în Odorhei, ca să răspund acestor întrebări într-un context românesc. Încă nu mă hotărâsem să rămân – soţia mea voia să plecăm acasă şi părea oricum un experiment cu şanse minime de reuşită. Era cam nebunie, dacă mă gândesc bine, pentru că oamenii nu prea donau ONG-urilor care acopereau nevoi fundamentale, ocupându-se cu copii, bătrâni sau mediu. Şi atunci de ce să sprijine o fundaţie comunitară care te provoacă să investeşti acum, gândindu-te că unul dintre concetăţenii tăi va avea o idee bună cândva în viitor şi o va pune în aplicare pentru a-ţi îmbunătăţi comunitatea?

Eram încă acel voluntar cu ochi mari şi idealist – dovada numărul unu pentru naivitatea americană care crede pur şi simplu în ce e „Bine”, cea care te face să-ţi pui nişte colanţi şi să te iei la trântă cu lumea.

Îmi era clar că existau şi există încredere şi capital social, dar că societatea civilă încerca să le definească după modele din Vest. Sunt convins că societatea civilă e puternică în România, doar că terminologia complexului filantropic militar-industrial anglo-saxon nu e potrivită pentru a descrie reciprocitatea comunitară mică şi frumoasă pe care o vedeam. În încercarea de a defini schimbarea socială, organizaţiile de dezvoltare comunitară căutau organigrame şi sustenabilitate şi omiteau corurile locale, cluburile de dans, mamele care organizau un protest împotriva şoferilor neatenţi la cărucioare şamd. Aşa că mi-am setat o misiune pe model mic-dar-frumos, interesul-cetăţenilor-înainte-de-toate, pentru a extrage şi a extinde Binele.

Dar mai întâi era nevoie de o schimbare de perspectivă. Localnicii nu vedeau încrederea pe care o aveau unii în alţii. Mi-am dat seama într-o seară aşteptam împreună cu un coleg autobuzul spre casă, într-un sat unde munceam la construcţia unui centru de instruire într-un fost grajd şi a unei unităţi de biogaz. Dar nu ştiu de ce în seara aia autobuzul n-a oprit, lăsându-ne cu ochii la propriu în praf. Planul B a fost autostopul. Din nefericire, eu arăt ca un viking şi colegul meu ca un motociclist din Hell’s Angels. Nu prea aveam speranţe. Încet, încet, s-a lăsat întunericul. Ne gândeam să facem un foc când a oprit un domn. Discutând pe drum, şoferul cumsecade ne-a întrebat cu ce ne ocupăm. Colegul meu i-a spus de conservarea mediului şi eu, de fundaţia comunitară. Şoferul, un Janos oarecare, a rumegat puţin conceptul şi a spus: „Nicio şansă. Oamenii de aici nu se ajuta unii pe alţii”.

Lasă ironia să se-aşeze. Bărbatul care oprise în miezul nopţii să culeagă două personaje dubioase susţinea că oamenii ca el nu se ajută între ei. Cireaşa de pe tort a fost că nu a acceptat bani pentru benzină. „A fost plăcerea mea”, ne-a zis în timp ce îi mulţumeam.
Astfel de scenarii se tot repetau când vorbeam cu oamenii. O idee tot reapărea: kalaka (clacă). O întâlnire a comunităţii pentru a construi ceva pentru comunitate. Aşa se construiseră şcolile, spitalul, bisericile şi celelalte clădiri vechi fantastice presărate prin Odorhei – un motiv de mândrie şi o reprezentare vizibilă, tangibilă, pentru ce speram să facem. Aşa că am început să întrebăm oamenii: ce să măi clăcuim?

Glumind pe campanii Pimp-My-Bloc (dar renunţând la nume din respect pentru MTV), ne-am oprit la cele 36 de locuri de joacă neîntreţinute de administraţia locală – nişte răni sterpe răsfirate prin conştiinţa colectivă. Cum primarul nu credea că vom reuşi ceva, a aprobat planul meu şi-al lui Hunor, aliatul meu de 2,10 metri jucător de baschet semiprofesionist, şi am început iar să vorbim cu oamenii.

„Cumpăraţi chestii”, au spus oamenii. Din tupeu de activişti comunitari moralişti şi lipsă de fonduri, am zis, „Nu”. Reparaţi-le cu noi, apoi poate cumpărăm chestii. OK, dar va fi nevoie de oameni. Am început să batem la uşi în căutare de voluntari. S-a întâmplat ceva nostim. Discuţie la prima uşă: Vreţi să veniţi să reparaţi locul de joacă? Da, sigur, copiii mei se joacă acolo. Minunat. Şi vecinii dumneavoastră? Nu o să vină. Următoarea uşă. Vreţi să veniţi să reparaţi locul de joacă? Da, sigur, citesc uneori acolo. Va veni vecinul? Nu.

S-a întâmplat de sute de ori şi ne-am dat seama că suntem într-o comunitate de 37.000 de oameni buni care nu se vedea pe sine ca o comunitate bună.

Asta este.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.