N‐am cuvinte (Ziua 1)

Sursa: Decât o Revistă

O prezentatoare de radio, mamă şi soţie, ia o săptămână de repaus vocal.

– de Tea Teodorescu

– ilustrație de Tudor Vintiloiu

DoR #10_N-am_cuvinte3

Lucrez cu vocea, vorbesc mult, tare, apăsat, şi am deseori probleme în a‐mi ţine gura. Şi, cu toate astea, la sfârşitul lui octombrie a trebuit să tac o săptămână. Aşa mi‐a recomandat ORL‐istul, care mi‐a scris în scrisoarea medicală că sufăr de monocordită acută. Mai pe româneşte: una dintre corzile vocale se prezinta prost. Am ajuns la doctor după ce, într‐o seară, în baie, mi‐am suflat nasul cât de tare am putut. Apoi, când am deschis gura să ţip la Tudor, soțul meu, să‐mi aducă un prosop nu s‐a auzit nimic. În seara aia mi‐a revenit vocea, uşor gâjâită la început, apoi parcă ceva mai bine, dar a rămas sugrumată când încercam să ridic tonul. Am stat aşa vreo trei săptămâni şi am ajuns să nu mai pot lua nicio înaltă. Adică, dacă mă înghesuia unu’ într‐o seară pe o alee şi voiam să ţip, n‐ar fi ieşit nimic. ORL‐istul (supraspecializat în foniatrie) mi‐a recomandat aerosoli, tratament medicamentos şi o săptămână de tăcere. Mi‐a zis că altfel problema riscă să devină ireversibilă, să rămân cu o coardă sensibilă şi cu o răguşeală permanentă. Aşa că am intrat în silenzio stampa stând acasă, cu un copil de un an jumătate care vrea toată atenţia din lume şi cu un soţ care şi‐a luat concediu să mă ajute şi care are două mâini stângi.

Ce urmează e jurnalul acelei săptămâni, pe care l‐am scris sârguincioasă la sfârşitul fiecărei zile.

Ziua 1. A început prost şi a continuat cam tot la fel. De aseară, de la ora 23:33, n‐am mai vorbit. Deşi nu bag mâna‐n foc că n‐am vorbit în somn – se întâmplă aproape în fiecare noapte. Dimineață am tras un căscat zgomotos de mi‐au trosnit fălcile. Apoi am aflat că Tudor trebuie s‐o taie rapid să rezolve ceva. A lipsit mai bine de două ore, timp în care eu am fost blocată în casă cu copilul. Am bătut din palme, am făcut zgomote din buze cu scuipat, am bulbucat ochii, am râs fără zgomot dar cu toţi dinţii şi am dat mult din mâini. Bestia n‐a părut să se plictisească. Bine, recunosc, am scăpat cate un „iiiihhhh” cu zgomot când Alex aproape mi‐a dărâmat violetele şi apoi era să pice de pe scaun.

N‐am stat tot timpul la calculator, dar am avut prin casă pixuri şi foi la îndemână. Nu le‐am pus strategic. Am scris pe unde am apucat, apoi le‐am lăsat acolo, ştiind c‐o să‐mi mai trebuiască. Mi‐am dat seama ce greu scriu de mână. Şi ce urât. Când scriam, mi‐a venit să rup foile cu pixul, să pun multe semne de exclamare, să subliniez, să scriu cu litere mari. Tot degeaba. În scris nu am debitul pe care‐l am pe viu. Am încercat să vorbesc doar cu buzele. Tudor se uita la mine şi atât. Când mă întreba a treia oară „cee??”, înnebuneam şi mă apucam să scriu.

Am fost şi la cumpărături la un Mega Image de lângă bloc, unde, dacă vrei, nu interacţionezi deloc cu vânzătorii. Poţi să treci drept neam prost, dar treci. Doamna m‐a întrebat dacă vreau pungă, am dat din cap cu zâmbet că „da” şi am arătat cu un deget, că vreau una. Vânzătoarea mi‐a zâmbit îngăduitor. Nu ştiu ce a înteles. Cert e că a observat că am o bancnotă de 50 ruptă şi a luat‐o. Asta chiar nu mi s‐a mai întâmplat. Când vorbeam, banii rupţi se întorceau tot timpul înapoi.

Am gafat urât de tot când s‐au întors băieţii din parc. Am sărit să‐l descalţ pe Alex: „Ce faci, mami? A fost bine în parc? Da? Ce‐aţi făcut? Nuu, câââh, nu băga mânuţa‐n gură. Hai să spălăm grasu’”. Tudor m‐a anunţat că, poate, ar fi cazul să mă opresc. Nu era asta ziua când trebuia să tac? Nici măcar nu mi‐am dat seama că am vorbit.

Punctul culminant al zilei a fost când a venit soa‐ cră‐mea în vizită şi vizita a fost plăcută. Tudor zice că sigur a fost aşa pentru că am tăcut. Mai spre seară au venit în vizită nişte amici care au încercat să mă convingă să încep de mâine faza asta cu nevorbitul. Nu, mulţumesc.

Spre seară s‐au adunat multe. Am ţipat la Tudor să se ducă să cumpere Nurofen pentru Alex ACUM, deşi puteam să i‐o spun, civilizat, în scris, aşa cum am făcut toată ziua. Acum ne‐am împăcat şi vorbim pe chat, pe Facebook.

Şi‐am mai vorbit azi o dată. Asumat. L‐am culcat pe Alex şi i‐am zis că‐l iubesc. Cu voce şoptită, clară, aşa cum o fac în fiecare seară.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *