Îmi place Smiley (7 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (6 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Ne‐am ridicat şi ne‐am dus la calculator, a căutat Dead Man Walking pe YouTube, a dat play, a scanat markerul şi mi‐a arătat pe ecranul iPhone‐ului cum dansatorii din clip se suprapun peste imaginea camerei în care ne aflam.

„Smiley la tine în sufragerie. Cool, nu?” Şi am dat din cap, pentru că e într‐adevăr cool. „Vreau s‐o dezvolt mai mult, să mut petrecerea la tine în casă. Oamenii au fost receptivi, dar prea puţini, iar asta te descurajează. Trebuie răbdare.”

Spune mereu „oameni”, nu „fani”. Şi are un fel foarte special de‐a pronunţa frazele, lăsându‐le suspendate ca un înotător care se‐aruncă de pe trambulină şi rămâne o vreme în aer, plutind deasupra piscinei. Îmi place să stau de vorbă cu el, am ajuns la o familiaritate confortabilă, făcută din curiozităţile mele chicotite şi entuziasmul lui în a‐mi vorbi despre ce face. L‐am întrebat dacă versurile „I miss my father /Ridin’ in a helicopter” sunt pe bune sau nu.

„Da, normal, totul e cât se poate de adevărat. Tata era pilot militar, a ieşit la pensie acum. Eu am mers prima dată cu avionul când aveam trei ani.”

Producătorul lui preferat e Quincy Jones (aş fi băgat mâna‐n foc că e Mark Ronson), piesa pe care şi‐ar fi dorit să o fi compus el e Imagine a lui Lennon („Imagine e încă o dovadă că muzica nu vine de la oameni, ci din altă parte. De aia a murit Lennon, pentru că devenise periculos, mişca suflete…”), programul unei zile arată cam aşa: „Păi mă trezesc pe la 9‐10, depinde de zile, beau un ceai, îmi fac micul dejun, fac nişte exerciţii ca să mă dezmorţesc, pun muzică de binedispunere, acuma m‐am blocat pe Compay Segundo, vă recomand, luaţi şi puneţi dimineaţa, parcă te trezeşti pe plajă şi dansezi un pic aşa, duşul, pac, şi am plecat. Fiecare zi are alt program, acum avem multă muncă la studio, emisiunile, şi la Voce, şi studio, şi concerte, întâlniri, filmăm clipuri pentru alţi artişti, lansăm Cai verzi…”.

Din când în când, mai băga cineva capul pe uşă şi întreba dacă mai avem mult. Eu mă simţeam prost, Smiley zicea „stai liniştită, despre ce vrei să‐ţi mai povestesc?”.

Al treilea album e gata de mult şi mai are piese pentru încă unul, dar nu vrea să le lanseze prea curând, pentru că nici cei 700.000 de fani de pe Facebook nu‐i ştiu bine cântecele de până acum şi cred că piese de acum patru ani sunt proaspăt lansate. „Te cam descurajează, iar mie tocmai asta îmi place, să fac albume, pentru că nu toate piesele se pretează pentru radio sau sunt pentru toată lumea. Nouă ne‐a lipsit multă muzică, am pierdut, din cauza comunismului, câteva zeci de ani de cultură muzicală. Şi s‐a instalat un fel de lăutărie, de bişniţăreală, ai uneori impresia că tot showbizul de la noi e făcut la mica înţelegere. Iar oamenii percep greşit artiştii, nu au cultura concertului, de a plăti bilet. Ce‐i drept, parcă se mai normalizează situaţia, dar nu oamenii sunt de vină, ci întreg sistemul pe care s‐a creat showbizul.”

Lumea pe‐afară era din ce în ce mai neliniştită, era clar că‐l ţinusem prea mult şi că era cazul să pun punct. Şi atunci i‐am spus ce vreau să fac. Că mie‐mi place să cânt, că n‐o să mă duc niciodată la Vocea României (deşi ar fi amuzant să‐mi văd colegii de la Dilema în galerie), că aş vrea să ştiu dacă am voce, doar atât, nu mă gândesc să mă apuc de cântat. Şi dacă tot l‐am prins, atunci să am audiţia mea. L‐am rugat să se aşeze pe scaunul de la birou şi să stea cu spatele la mine. M‐a ascultat, perplex, dar a fost de acord:

‐ Bine. Ce vrei să cânţi?
‐ O să vezi.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *