Îmi place Smiley (5 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (4 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Câteva zile mai târziu, pe drumul spre Buftea, unde se filmează Vocea, am numărat cel puţin 10 panouri cu Smiley, câinele‐bondar şi sloganul „Pe net nu trebuie să fii Smiley ca să fii popular”. Ştiu bine cât de popular e Smiley – cel mai mare fan al lui pe care‐l cunosc e Cezar, fratele meu, un puşti blond de 13 ani. Pentru el şi colegii lui din clasa a şasea de la Colegiul Naţional din Iaşi, Smiley e un model. Îl văd peste tot, pe panouri publicitare, la televizor, pe YouTube, ştiu că are succes, îi ştiu piesele pe de rost şi vor să ajungă ca el: celebri, cool, cu bani şi‐o prietenă frumoasă.

„Nu mi‐am dorit niciodată să fiu un model”, mi‐a spus Smiley la un moment dat. „E foarte important ca generaţia nouă să‐şi aleagă bine modelele, care pot fi oricine, tata, mama, vărul, dar nu de la televizor. Eu nu vreau să fiu model, am şi eu defectele mele. În povestea mea, şansa, Dumnezeu, joacă un rol foarte important. Eu sunt doar un om care a ştiut să profite de fiecare şansă, muncesc extrem de mult, extrem de mult, în toate părţile.” Tot atunci mi‐a povestit despre Robin Sharma, un coach pe care l‐a văzut la o conferinţă şi mi‐a explicat teoria geniilor care nu se nasc, se fabrică. „Dacă munceam mai mult, probabil ajungeam chitarist, dar n‐am făcut alea cinci ore de lucru pe zi. Am ajuns cantautor…”

Când l‐am întrebat cum se simte când se vede multiplicat de‐atâtea ori pe stradă, la televizor, în presă, mi‐a spus că pur şi simplu nu‐şi mai observă propria imagine. „Nu mai sunt atent deloc, prima oară m‐am uitat, am zis oaaa! şi atât.” Pentru el, supraexpunerea e efectul secundar al unei munci susţinute. „Citeam într‐o zi despre Stones (bine, nu ne comparăm) că ei n‐au infirmat niciodată nimic din tot ce s‐a scris despre ei. Până la urmă, muzica contează cel mai mult.”

La filmări la Vocea m‐am dus pentru că eram curioasă: cum se face un show bun, cum e publicul, cum e Smiley. Taxiul m‐a lăsat la poartă, aleile de la Buftea erau pustii, toată lumea era probabil pe platou. Terry Gilliam şi Christoph Waltz erau prin zonă, asta dacă nu cumva filmau prin oraş. Am stat vreo şase ore, până seara târziu. Filmările începuseră deja, publicul aplauda stârnit de cineva din echipă sau luat pe sus de entuziasmul propriu, Monica Anghel îl mângâia uşor pe Brenciu pe spate, concurenţii veneau unul după altul, era etapa duelurilor şi unul din doi părăsea competiţia. Pavel Bartoş spunea poante (a fost şi ceva cu ICR‐ul şi căluşarii), se făceau pauze puţine şi se filma „pe bune”, fără retuşuri semnificative sau repetiţii.

Smiley era tot cu geacă neagră de piele şi converşi. N‐am vrut să‐l deranjez şi i‐am trimis un SMS: „am ajuns şi eu la filmări. să alegi bine. luiza”, la care mi‐a răspuns „:))))) aleg bine.” Cât am stat pe scaun, în spatele sălii, şi‐am privit toată desfăşurarea de forţe, mi‐a trecut prin minte că Smiley e de partea bună a pop‐ului şi că trebuie neapărat să scriu asta.

La finalul uneia dintre pauzele de filmare, Smiley s‐a uitat în sală, m‐a văzut, mi‐a zâmbit şi mi‐a făcut cu mâna, şi atunci, fix ca‐n filme, toţi spectatorii s‐au întors ca să vadă cui îi face cu mâna Smiley. Titlu: ŞOCANT! În timpul emisiunii Vocea României, Smiley i‐a făcut cu mâna unei jurnaliste de la Dilema Veche!

M‐am întors acasă pe la 10 seara, într‐un autocar pentru spectatorii veniţi la filmări. Şoferul pusese un CD cu Gaşca mea nu poate să stea liniştită, fetele cântau şi‐şi verificau Facebook‐ul, şi eu eram pop‐euforică. Până la urmă, nu poţi să pricepi un John Cage dacă nu mai bagi şi‐un Prince din când în când şi nici n‐are rost să trăieşti toată viaţa închis între patru pereţi cu Arvo Pärt, când poţi să ieşi seara‐n oraş cu Beyoncé. Nu cred în povestea cultură înaltă vs. cultură pop, cred doar că există mai multe feluri de muzici şi că eşti liber să le potriveşti cum îţi place.

„Cea mai mare bucurie e când văd că oamenii se distrează, zâmbesc, râd”, mi‐a zis şi Smiley. Iar asta, uneori, e tot ce contează.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *