Îmi place Smiley (4 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (3 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Pe Smiley nu‐l cheamă aşa şi‐n buletin, în cazul în care se întreba cineva.

Andrei Tiberiu Maria s-a născut pe 27 iulie 1983 în Piteşti, unde‐a crescut la bloc, într‐un apartament de două camere (asta până când a apărut fratele lui şi familia s‐a mutat), cu Pink Floyd, Alexandru Andrieş, Nicu Alifantis, Phoenix. Învăţa bine, se apucase de chitară pe la 10 ani, când a nimerit într‐o tabără cu elevi de la Liceul de muzică. Îi plăcea, fireşte, Michael Jackson, iar primul CD pe care şi l‐a cumpărat a fost Vangelis, Voices, album pe care‐l mai are şi acum pe iPhone. În liceu, şi‐a făcut o trupă cu nişte vecini, Millenium 3, pentru că aşa era moda pe‐atunci, „Suntem vecini de bloc, trebuie să avem şi noi o formaţie la scară”. Millenium 3 suna prost, dar nu conta, pentru că aşa au ajuns să lucreze cu Ioan Gyuri Pascu: „Gyuri este senzaţional, un munte de talent, am avut multe de învăţat de la el”, mi‐a spus Smiley cu o convingere care te face să cauţi repede pe Trilulilu Ţara arde şi să te‐amuzi la fel de mult ca prima dată când ai auzit‐o, în 1994.

Când era într‐a XII‐a şi luase o pauză ca să înveţe pentru BAC şi admitere, Smiley a fost chemat de CRBL, prietenul lui din copilărie, la o probă la Roton pentru un loc în trupa SIMPLU. Băieţii din SIMPLU făceau show cu (break)dance‐ul, dar le lipsea o voce ca să convingă radiourile să le difuzeze piesele. Vocea urma să fie Smiley. De fapt Andrei, pentru că de‐abia în timpul repetiţiilor cu SIMPLU, unde făcea poante, imita voci, râdea mult şi se distra amuzându‐şi colegii, i s‐a spus Smiley. Acum nu‐şi imaginează că ar fi putut avea vreun alt nume de scenă, i se pare că i se potriveşte de minune.

E singurul cântăreţ din lume care a obţinut de la compania care deţine marca Smiley dreptul de a purta numele ăsta. Iar dacă nu l‐ar fi obţinut, singura soluţie era să şi‐l treacă în buletin: Andrei Tiberiu Smiley Maria. De altfel, când l‐a oprit un poliţist ca să‐i ia carnetul (pe care i l‐a şi luat până la urmă), superiorul poliţistului a venit la maşină şi i‐a spus „Băi, Smiley, dacă ştiam că eşti tu, te lăsam în pace, dar trebuie să scrii în buletin, altfel n‐am cum să‐mi dau seama”. Nici Erroll Bennett, aka General Smiley, un reggae man destul de popular în Jamaica anilor ‘70, nu cred că şi‐a trecut în buletin numele de scenă. (Eu, dacă m‐aş apuca de cântat, mi‐aş spune Luiziana şi aş cânta blues‐uri vechi din delta Mississippiului.)

Şi aşa, încet‐încet, în loc să facă economie, aşa cum ar fi vrut el, medicină sau inginerie, cum şi‐ar fi dorit părinţii, Smiley a ajuns să facă muzică. Imediat după ce‐a intrat în SIMPLU, a fost băgat într‐un training camp intensiv de stat în cap, stat în mâini, răsuciri, salturi, pentru că şi vocea din trupă trebuia să ştie să danseze.

Acest lucru care i‐a prins bine, după cum aveam să constat la un concert la care‐am mers într‐o vineri noapte, în „documentare”, chiar dacă documentarea însemna, în cazul meu, Clubul Princess din Regie, nişte pantofi baby doll cu tocuri de nouă centimetri, o fustă scurtă marinière şi bretonul care‐mi stătea, în sfârşit, cum trebuie şi cerceii cu pană de păun ai unei prietene („ca să‐i placă lui Smiley”). Eram, în sfârşit, şi eu o prinţesă, deşi probabil era prima şi ultima oară când mergeam într‐un club din Regie.

După nişte suc de mere puternic alcoolizat, la ora două noaptea intram în clubul plin ochi de rochii scurte şi de indivizi cu sticle de Jack pe masă. Programul lui Smiley din ultimele zile fusese următorul: marţi filmări la Vocea, miercuri filmări la clip, joi Gala Media Awards de la Sibiu, vineri concert în Princess. În acea vineri, am văzut prima oară un pitic dansând pe‐un podium alături de nişte fete extrem de pricepute şi de dezbrăcate care‐au întreţinut atmosfera înainte şi după concertul lui. Pe la trei, dansatorii s‐au restras, şi pe scenă au urcat Smiley şi trupa – clape, tobe, chitară, formaţia completă. Antren, bună dispoziţie, hiturile pe care le ştie toată lumea, fetele filmând totul cu sfinţenie şi murmurând versurile din vârful buzelor, nişte Prince, nişte Black Eyed Peas. Când l-am întrebat mai târziu pe Smiley de ce n‐a cântat Plouă, mi‐a spus: „Mi‐am construit show‐ul de club foarte compact, nu te plictiseşti, nu stai jos. Nu vreau să fac experimente în locuri în care nu e cazul. Acolo unde oamenii vin pentru mine, cânt piesele de pe album, dar în club ştiu exact de ce am fost chemat, ştiu pentru ce cânt, nu ca să mă dau în stambă, ca să fiu ovaţionat, ci ca să distrez lumea. Dacă oamenii nu se distrează, înseamnă că nu mi‐am făcut treaba”.

Mi‐a plăcut luciditatea lui, siguranţa cu care punea lucrurile la punct. După concert, fanele s‐au îngrămădit să facă poze cu el, dansatoarele au revenitpe podium, iar eu am plecat, pentru că îmi ţiuiau urechile îngrozitor. Mi‐au ţiuit tot weekendul, nici nu mă mai auzeam vorbind, ceea ce nu m‐a împiedicat să cânt prin casă Dream A Little Dream Of Me.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *