Îmi place Smiley (2 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

< Îmi place Smiley (1 / 8)

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Îl bănuiam pe Smiley de o autenticitate rară într‐o industrie pop contrafăcută şi înseriată, îl suspectam de sinceritate şi profesionalism şi voiam să văd dacă, dincolo de imaginea construită de tabloide, mai era ceva. O vară întreagă mi‐am luat de la unii dintre prietenii şi cunoscuţii mei toate miştourile posibile. Ba că scriu la comandă, ba că am aflat că s‐a despărţit de Laura Cosoi şi vreau să mă bag pe fir, ba că Smiley e ca Fuego, ba că „transmite‐i din partea mea să se apuce de cântat muzică adevărată”, ba că „nu te iubesc mai puţin dacă îţi place de Smiley, dar totuşi”. Le‐am încasat pe toate cu stoicism şi m‐am decis că asta o să fie bătălia mea personală şi modul meu de‐a mă vindeca de fanatisme, elitisme şi alte talente închipuite care‐ţi dau impresia că eşti mai bun decât ceilalţi.

În plus, aveam de gând să‐i cânt.

Prin clasa I, mama m‐a dus la audiţii la corul Angeli al Studioului Radio Iaşi. Angeli era un cor faimos, avea turnee prin Europa, concerte de Crăciun la Filarmonică, doar că trebuia să mergi la repetiţii şi sâmbăta, şi duminica şi, în general, să munceşti mult. Deşi m‐au acceptat (vocea a doua), am refuzat să mă duc, aşa cum i‐am anunţat pe ai mei după primele şedinţe că renunţ la balet, pian, chitară.

N‐am disciplină, mă sperie constanţa, repetiţia, asiduitatea şi din cauza asta am trecut probabil pe lângă nişte cariere internaţionale de mare excepţie. La cântat însă n‐am renunţat niciodată, prin casă, pe la karaoke, prin redacţie. Şi dacă tot urma să scriu despre Smiley, trebuia să‐i cânt. Ca să aflu de la el, nu de la oamenii care mă ştiu deja de‐o sută de ani, dacă pot, ca să primesc verdictul de la unul dintre juraţii Vocii. Asta fac şi sutele de oameni care vin la preselecţii, aşteaptă o confirmare, vor să audă că se pricep. Îmi era teribil de frică, îmi şi imaginam cum o să mă fac de râs, dar eram hotărâtă să‐i cânt. Până la urmă, cam asta se întâmplă în viaţă, afli ce ştii şi ce nu ştii să faci, aduni confirmări, o dai în bară, testezi, te pui la încercare.

Eu şi Smiley avem trei lucruri în comun: Pink Floyd, fraţii Coen şi Laura Cosoi. Dacă de Floyd şi Coen aflasem din interviuri, cu Laura era mai complicat. Mama ei a fost profesoara mea de gimnastică la Clubul elevilor şi copiilor din Iaşi şi ea m‐a învăţat, când eram în primară, să fac roata şi podul din picioare. Roata mai pot şi‐acum, dar podul nu l‐am mai încercat de mult.

În septembrie, i‐am scris lui Smiley un SMS: „Sunt jurnalistă, vreau să scriu un text despre dvs pentru Decât o Revistă” şi mi‐a răspuns într‐un minut „Cum să nu?!”. Peste câteva zile, îl ascultam pe Andrei Marga la Radio Cultural vorbind despre Iisus, Badea Cîrţan şi ICR‐ul pe care tocmai îl preluase, şi alergam prin casă, gândindu‐mă cu ce naiba aş putea să mă îmbrac ca să fac o primă impresie OK la filmările pentru noul lui clip. Un tricou alb cu nişte desene de Alina Filipoiu (un cal, un tractor, nişte păsări, un Proust‐femeie), o pereche de blugi, un sacou negru de in şi nişte balerini; mi se părea că trebuie să fiu cool fără prea mult efort, să n‐atrag atenţia, dar să ştie lumea că sunt acolo.

M‐am urcat în taxi cu inima bătându‐mi cam tare, îmi tot aranjam părul şi, nu ştiu cum, asta l‐a făcut pe taximetrist să mă invite la o plimbare, să‐mi spună că a mai dus la aceeaşi adresă din Bucureştii Noi o domnişoară foarte înaltă şi foarte sexy, „probabil la vreun casting dintr‐ăla de‐al vostru” şi apoi să‐mi povestească despre curvele din viaţa lui. Când am ajuns, şi‐a cerut scuze că a sărit calul. Am zis că nu‐i nimic, am coborât din maşină şi am intrat în curte.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *