Îmi place Smiley (1 / 8)

Sursa: Decât o Revistă

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

– de Luiza Vasiliu

– ilustrație de Mircea Drăgoi

Smiley_DoR (2)

Sunt o bestie muzicală. Am văzut Dylan, Stones şi Cohen înainte să vină în România, am stat 12 ore nemişcată în cel mai cumplit soare al Belgiei doar ca să fiu în primul rând la The Black Keys şi Foo Fighters, aleg oraşele în funcţie de cine şi când cântă acolo (Parisul pentru The National, Londra pentru Jack White şi The Kills), am ţinut‐o de mână pe Patti Smith la un concert de‐al ei cu Philip Glass, am răscolit Craigslistul trei zile la rând ca să mai prind bilete la Beirut într‐un parc din Brooklyn, am leşinat de plăcere la Blur, Sigur Rós, TV on the Radio, Avishai Cohen, Kronos Quartet, aş asculta In C a lui Terry Riley până la epuizare, trimit lunar scrisori de amor către jazzmanii mei preferaţi pe jazz.ro, cred că Mingus e mai tare decât Coleman, mă duc primăverile la Festivalul de Blues de la Sighişoara şi verile la Green Jazz şi Gărâna, îl aştept pe Tom Waits ca pe Dumnezeu şi cred că‐n altă viaţă am fost o groupie (mai precis, şefa groupie‐lor de la Led Zep).

Spre oroarea multora, îmi place Smiley.

Nu dintotdeauna, ci de când a început Vocea României, care mi se pare şi‐acum, la al doilea sezon, cel mai onorabil show de entertainment de la noi. Pe Smiley îl ştiam din reclamele de la Cosmote şi, din când în când, de la radiourile din taxi. A, şi de la „gura mea e prea ocupată cu gura ta”, ceea ce nu era neapărat un lucru bun. Smiley era pentru mine şi pentru majoritatea prietenilor mei starul pop tipic, o suprafaţă netedă şi glossy care n‐are nimic de spus, un produs al industriei muzicale care nu intra în aria mea de acoperire. (Aria mea de acoperire se‐ntindea în principal peste literatura comparată, pornind de la Literele din Cluj, trecând puţin prin Bavaria şi ceva mai mult pe la Ecole Normale Supérieure din Lyon, şi ajungând la Oxford, unde era cât pe ce să‐mi fac doctoratul.)

Am continuat totuşi să mă uit la Vocea pentru că, printre altele, mă apucam să cânt în acelaşi timp cu concurenţii. Nu s‐a plâns nimeni, dar am o bănuială că mi‐am înnebunit vecinii tot sezonul I.

Încet‐încet, de la o emisiune la alta, a început să mi se pară că Smiley nu era chiar atât de insipid pe cât îl credeam. Reacţiile lui extrem de genuine, privirea blândă, entuziasmele sincere, zâmbetele largi, lipsa aerelor m‐au făcut curioasă. La un moment dat am căutat pe YouTube piese de‐ale lui şi‐am dat peste Plouă, o dulce baladă alifantisiană, la care m‐am blocat într‐un asemenea hal, încât am învăţat‐o pe de rost, inclusiv fluieratul de la început (deşi îmi vine mereu să repar rima „Nu ne afectează / La noi în casă‐i vară” cu „La noi în casă‐i varză”). Get U Busy e funky şi are ceva din Ghostbusters, aş putea dansa pe ea o seară întreagă, Toygun e de‐o tristeţe domoală şi noir („I shot myself so bad and now I’m dead”), Piesa care nu se aude la radio are versuri autoreferenţiale şi ironice („Nu s‐aude‐o păcănea, n‐are beat‐ul de manea / N‐are nici o riturnelă sau măcar un „la la la”) şi o veselie sănătoasă.

Mi‐a plăcut şi vocea lui Smiley, seamănă un pic cu a lui Jamie Cullum, cu răguşeala ei adormită şi insinuările ei de „ştii cum ar fi dacă am sta noi doi pe‐un stadion pustiu după miezul nopţii, ne‐am ţine de mână şi ne‐am uita la stele”. Mă simţeam ca şi cum m‐aş fi strecurat la miezul nopţii afară din cazarmă şi m‐aş fi dus să văd ce muzică se cântă la barul din orăşelul unde‐a campat batalionul nostru.

Şi pentru că nimic nu mă amuză mai mult decât să fac exact lucrul la care ceilalţi se‐aşteaptă cel mai puţin, am hotărât să scriu despre Smiley. Era şi‐o scuză bună ca să‐l văd de aproape. Smiley e Starul Pop, are 700.000 de fani pe Facebook, e pe toate panourile din oraş şi la toate radiourile (mai puţin ăla pe care‐l ascult eu), aşa că de ce n‐ar vrea un jurnalist să iasă din zona lui de confort – a mea fiind populată cu scriitori, regizori, actori, cultură „înaltă” – şi să intre într‐o lume pe care n‐o cunoaşte deloc?

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *