ASTA≠ESTE (4 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (3/ 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

În seara dinaintea primei clăci, m-a intervievat televiziunea locală. Hotărâserăm să reparăm cinci locuri de joacă din cinci cartiere, pentru că se pare că eram incapabili să o luăm pe calea mai uşoară. Reporterul mi-a zis că totul sună minunat dar n-o să vină nimeni. Tu o să vii?, am întrebat. Sigur, mi-a răspuns. A doua zi dimineaţă la opt, eram în piaţa centrală. Tricouri, pensule, mănuşi de cauciuc, toate necesarele, toate donate. Reporterul era acolo când au venit cei 150 de oameni. I-am dat o pensulă.

M-a sunat săptămâna următoare, să mă întrebe dacă am pus de altă clacă. Cică l-ar fi sunat primarul să-i spună că nişte puşti au început să amenajeze un teren de baschet într-un canal de asanare. M-a întrebat dacă aş putea să-i opresc. Poate, dacă aş fi ştiut cine sunt. Weekendul următor, în alt episod de clacă-spontană, un grup de pensionari s-a adunat cu o ladă de bere şi-a început să repare lucruri.

Primarul a hotărât că am putea fi utili, aşa că ne-a rugat să sondăm comunitatea în legătură cu renovarea unui parc foarte public. Apoi, când trebuia să intre el în acţiune (cu munca adică), a lăsat-o baltă. Asociaţiile de bloc, obişnuite deja cu clăcile de weekend, fie ele organizate de noi sau pe cont propriu, au început să faca presiuni. Primarul m-a sunat un an mai târziu: Deci facem parcul ăla împreună? Şefii asociatiilor de locatari cu care ai făcut sondajul spun că n-o să fiu ales dacă nu îşi primesc parcul.

Oh, nu, domnule primar, îmi pare rău să aud asta. Publicul cere să vă respectaţi promisiunea? Asta este, domnule, asta este.

Aşa e „asta este” pe care-l vreau.

Mi-a plăcut să lupt cu „asta este” în feluri mici şi să creez acele locuri  în care oamenii au privit în jur şi şi-au văzut vecinii, şi-au sfidat cele mai elementare prejudecăţi şi percepţii şi au privit lucrurile puţin diferit. Pe măsura ce fundaţia comunitară a crescut, ajungând la cinci angajaţi, 5.000 de familii care donează în fiecare lună, aproximativ 300.000 de dolari şi vreo 60 de finanţări pe an care deservesc mii de voluntari şi beneficiari, mi-a devenit tot mai clar că comunitatea prelua controlul şi munca mea acolo se apropia de final. Eram tot mai convins că genul ăsta de muncă este foarte important în România (şi oriunde altundeva, de altfel) – organizaţii şi instituţiii şi fapte care le amintesc oamenilor că ei sunt fundamentul societăţii. Să devină conştienţi de propria putere de a schimba lucruri şi să-şi facă ţara aşa cum vor. Aşa că, cu gândul la plecare, mi-am făcut cel de-al doilea tatuaj, simbolul clăcii noastre: o mână cu unelte în loc de degete şi conturul orizontului din comunitatea în care am construit-o.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *