ASTA≠ESTE (3 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

< ASTA≠ESTE (2 / 6)

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

Odorhei a fost într-adevăr altceva. Când oamenii mă întrebau cum mi se pare în România, glumeam doar pe jumătate spunând că nu ştiu, pentru că locuiesc în Odorhei. Singura dată când am auzit română acolo a fost când am fost tras pe dreapta pentru că vorbeam la mobil în timp ce conduceam. Când i-am dat poliţistului permisul de conducere american, a trecut şi el la maghiară.

Odorhei este o comunitate caldă, unită. M-am îndrăgostit de orăşel şi am decis să mă ocup serios de războiul între mentalitatea “asta este” şi puterea oamenilor care, deşi îl foloseau, nu erau multumiţi de rezultate. Deşi principalul meu proiect era la un ONG local care se ocupa de dezvoltarea rurală şi protecţia mediului, am început să vorbesc cu oamenii despre preluarea controlului asupra timpului şi spaţiului lor prin ce ştiu să fac mai bine – filantropie. Mai exact, o fundaţie comunitară. Fundaţiile comunitare înseamnă să strângi bani locali, de la localnici, pentru proiecte locale, oganizate de localnici. Să ajuţi oamenii să-şi dea seama că dacă aşteaptă guvernul să aibă grijă de ei, s-ar putea să aştepte mult şi bine.

De ce această expresie anume a filantropiei? Pentru că e ca un fel de bancă a binefacerii, neapărat bazată pe strângere de fonduri – or, comunitatea nu avea antecedente recente şi solide cu actul de a da, aşa că poate am vrut să văd dacă pot să schimb asta. Poate pentru că se pare că dintotdeauna m-am ocupat de strângerea de fonduri. Se pare că pe la opt ani, am citit un articol din New York Times despre cineva care a alergat un maraton caritabil. Şi-am zis că o să fac şi eu asta. De ce? Ca să-mi plătesc facultatea. Planul? Să dau un anunţ: copil sărac, are nevoie de bursă, vrea să alerge pentru ea. N-am ajuns să alerg maratonul (din cauza vârstei minime), dar n-ar fi fost de mirare dacă părinţii mei liberali stângişti şi extrem de educaţi mi-ar fi zis, „Dă-i bătaie”. Doar au trăit ani de zile în jungla din Honduras, punând pe picioare cooperative, şi m-au dus să copilăresc în Botswana.

Am continuat să mă joc cu strânsul de fonduri, câştigând premii pentru vânzarea de chestii din uşă-n uşă pentru acţiuni şcolare, până când, cât eram încă la facultate, am început să conduc primea mea organizaţie de dezvoltare a comunităţii. Am absolvit teatru şi flaut clasic şi am plecat din şcoală ştiind că nu vreau să fac niciuna dintre ele – nu pot să stau toată ziua într-o sală de repetiţii şi actorii sunt plictisitori la petreceri.

În următorii câţiva ani, a început să mă intereseze mai mult decât milioanele de dolari pe care echipele mele şi cu mine le strângeam. Ce reprezentau banii ăia? Cum reflectă dolarii capitalul social? Cum comunică ei o investiţie în umanitate şi în Bine şi cum îi poţi face pe donatori, mari şi mici, să simtă că, dincolo de a da, sunt parte importantă din ceva? Cum faci ca, şi dacă dau foarte puţin, să se simtă la fel de respectaţi ca cel care a dat un milion de dolari?

Eram încă voluntar Peace Corps când am înfiinţat Fundaţia în Odorhei, ca să răspund acestor întrebări într-un context românesc. Încă nu mă hotărâsem să rămân – soţia mea voia să plecăm acasă şi părea oricum un experiment cu şanse minime de reuşită. Era cam nebunie, dacă mă gândesc bine, pentru că oamenii nu prea donau ONG-urilor care acopereau nevoi fundamentale, ocupându-se cu copii, bătrâni sau mediu. Şi atunci de ce să sprijine o fundaţie comunitară care te provoacă să investeşti acum, gândindu-te că unul dintre concetăţenii tăi va avea o idee bună cândva în viitor şi o va pune în aplicare pentru a-ţi îmbunătăţi comunitatea?

Eram încă acel voluntar cu ochi mari şi idealist – dovada numărul unu pentru naivitatea americană care crede pur şi simplu în ce e „Bine”, cea care te face să-ţi pui nişte colanţi şi să te iei la trântă cu lumea.

Îmi era clar că existau şi există încredere şi capital social, dar că societatea civilă încerca să le definească după modele din Vest. Sunt convins că societatea civilă e puternică în România, doar că terminologia complexului filantropic militar-industrial anglo-saxon nu e potrivită pentru a descrie reciprocitatea comunitară mică şi frumoasă pe care o vedeam. În încercarea de a defini schimbarea socială, organizaţiile de dezvoltare comunitară căutau organigrame şi sustenabilitate şi omiteau corurile locale, cluburile de dans, mamele care organizau un protest împotriva şoferilor neatenţi la cărucioare şamd. Aşa că mi-am setat o misiune pe model mic-dar-frumos, interesul-cetăţenilor-înainte-de-toate, pentru a extrage şi a extinde Binele.

Dar mai întâi era nevoie de o schimbare de perspectivă. Localnicii nu vedeau încrederea pe care o aveau unii în alţii. Mi-am dat seama într-o seară aşteptam împreună cu un coleg autobuzul spre casă, într-un sat unde munceam la construcţia unui centru de instruire într-un fost grajd şi a unei unităţi de biogaz. Dar nu ştiu de ce în seara aia autobuzul n-a oprit, lăsându-ne cu ochii la propriu în praf. Planul B a fost autostopul. Din nefericire, eu arăt ca un viking şi colegul meu ca un motociclist din Hell’s Angels. Nu prea aveam speranţe. Încet, încet, s-a lăsat întunericul. Ne gândeam să facem un foc când a oprit un domn. Discutând pe drum, şoferul cumsecade ne-a întrebat cu ce ne ocupăm. Colegul meu i-a spus de conservarea mediului şi eu, de fundaţia comunitară. Şoferul, un Janos oarecare, a rumegat puţin conceptul şi a spus: „Nicio şansă. Oamenii de aici nu se ajuta unii pe alţii”.

Lasă ironia să se-aşeze. Bărbatul care oprise în miezul nopţii să culeagă două personaje dubioase susţinea că oamenii ca el nu se ajută între ei. Cireaşa de pe tort a fost că nu a acceptat bani pentru benzină. „A fost plăcerea mea”, ne-a zis în timp ce îi mulţumeam.
Astfel de scenarii se tot repetau când vorbeam cu oamenii. O idee tot reapărea: kalaka (clacă). O întâlnire a comunităţii pentru a construi ceva pentru comunitate. Aşa se construiseră şcolile, spitalul, bisericile şi celelalte clădiri vechi fantastice presărate prin Odorhei – un motiv de mândrie şi o reprezentare vizibilă, tangibilă, pentru ce speram să facem. Aşa că am început să întrebăm oamenii: ce să măi clăcuim?

Glumind pe campanii Pimp-My-Bloc (dar renunţând la nume din respect pentru MTV), ne-am oprit la cele 36 de locuri de joacă neîntreţinute de administraţia locală – nişte răni sterpe răsfirate prin conştiinţa colectivă. Cum primarul nu credea că vom reuşi ceva, a aprobat planul meu şi-al lui Hunor, aliatul meu de 2,10 metri jucător de baschet semiprofesionist, şi am început iar să vorbim cu oamenii.

„Cumpăraţi chestii”, au spus oamenii. Din tupeu de activişti comunitari moralişti şi lipsă de fonduri, am zis, „Nu”. Reparaţi-le cu noi, apoi poate cumpărăm chestii. OK, dar va fi nevoie de oameni. Am început să batem la uşi în căutare de voluntari. S-a întâmplat ceva nostim. Discuţie la prima uşă: Vreţi să veniţi să reparaţi locul de joacă? Da, sigur, copiii mei se joacă acolo. Minunat. Şi vecinii dumneavoastră? Nu o să vină. Următoarea uşă. Vreţi să veniţi să reparaţi locul de joacă? Da, sigur, citesc uneori acolo. Va veni vecinul? Nu.

S-a întâmplat de sute de ori şi ne-am dat seama că suntem într-o comunitate de 37.000 de oameni buni care nu se vedea pe sine ca o comunitate bună.

Asta este.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *