ASTA≠ESTE (1 / 6)

Sursa: Decât o Revistă

Învăţăturile unui american care s-a luat la trântă cu una dintre cele mai fundamentale metehne ale românilor.

– De: Chris Worman

– Fotografie de: Cristian Petrescu

– Machiaj de: Dana Lazăr

DoR #10 Reactor_AstaEste - Chris Worman

La sfârşitul lui iunie 2012 eram în România de mai bine de şase ani şi ştiam că urma să plec în curând. Era vremea pentru al treilea tatuaj. Mi le fac în momente de tranziţie. Un dragon celtic, înainte să plec în Mongolia la finalul facultăţii, simbolul unui cod moral întruchipat de o fraternitate în care nu mă aşteptam să intru dar pe care am ajuns să o iubesc. O mână cu unelte în loc de degete, simbolul fundaţiei comunitare pe care am înfiinţat-o în 2007 în Odorheiu Secuiesc. Tatuajele sunt dovezi a ce a fost, un mod de-a conecta memoria şi pielea printr-un proces dureros, catartic. Ideea de a uita şi de a fi uitat m-a deranjat mereu. Tatuajele dau cumva permanenţă. Mai e şi gândul că nişte arheologi vor discuta nedumeriţi mumia mea tatuată, într-un viitor îndepărtat.

Am găsit un salon de tatuaje – unul destul de hipsteresc din Bucureşti – şi am verificat modelul cu nişte oameni de încredere. Venise momentul să trasez motivul pentru care am ales să rămân aici mai mult decât oriunde altundeva şi să respir adânc, controlat, pe măsură ce acul tăia prima oară pielea şi nu mai era cale de întoarcere.

De ce ASTA ≠ ESTE? Probabil pentru că însumează ceea ce am încercat să trăiesc, să fiu, timp de şase ani.

Provocarea de a trăi ASTA ≠ ESTE m-a ţinut destul de ocupat, în timp ce încercam şi să îmi dau seama în ce cred şi ce e important pentru mine. Trecerea prin varii experienţe a generat o gamă interesantă de descrieri, de la cowboy comunitar (probabil din cauza cizmelor), geek al filantropiei, post-hipster, chestii drăguţe şi chestii mai puţin drăguţe. Un american ca un spiriduş supradimensionat care a trăit mai mult în afară decât în Statele Unite, instructor pribeag şi antreprenor social, activist şi om care crede cu încăpăţânare în oameni.

Îmi place să pun mâna şi ştiu să torn ciment cot la cot cu cei mai buni. Prietenii mei din Harghita mă cheamă când trebuie să taie un copac, pentru că ştiu că nu mă pot abţine să fiu din când în când tăietor de lemne. Îmi plac şi caii, navigaţia şi viaţa bună; şi să frig grăsime de porc pe băţ la foc, cu nişte pălincă tare. Am reuşit să înfiinţez prima fundaţie comunitară din România, am construit concursurile ReStart, care au ajuns la sute de mii de oameni, vorbesc româneşte cu accent unguresc, nu cânt deloc rău la flaut. Îmi tatuez convingerile.

Va urma


Acest articol este disponibil în numărul 10 Decât o Revistă. Pentru mai mult conținut, vizitați decatorevista.ro sau cumpărați un abonament DoR.

Be Sociable, Share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *